În admirabilul său Jurnal românesc, Dl Thierry de Montbrial aminteşte o frază profetică a lui Chateaubriand: „Fericiţi sunt martorii activi ai marilor rupturi ale istoriei, cei care au trăit în adâncul fiinţei lor sfârşitul unei lumi şi începutul uneia noi!” În prima clipă ne gândim cu toţii, jubilând, la Zidul Berlinului şi la prăbuşirea dictaturilor comuniste în Europa. Reflectând însă mai bine la acest rol de martor activ al marilor rupturi, m-am surprins, în ultimele zile, dorind să nu trăiesc iarăşi o nouă răsturnare a istoriei continentului nostru. Riscul unei atare răsturnări nu e însă departe, câtă vreme, de la criza rachetelor din Cuba, comunitatea internaţională nu s-a mai confruntat cu încercări comparabile cu cele pe care le traversăm începând din momentul anexării Crimeei, la 18 martie anul acesta. Din această perspectivă, mizele politicii europene de vecinătate dobândesc o importanţă pe care îmi îngădui să o numesc dramatică şi pun în lumină brusc tot ce e central şi esenţial în această dimensiune, nu odată socotită periferică, în toate sensurile acestui epitet.
Evenimentele care au loc sub ochii noştri în aceste zile şi săptămâni dovedesc, în opinia mea, că tot ce puteam pune pe seama continuităţii, chiar a rutinei, în discursul şi acţiunea Uniunii Europene faţă de vecinii săi de la est, s-a dovedit în fapt a fi o încercare de prim ordin pentru Europa politică şi pentru capacitatea ei de reacţie în faţa agresiunii. Căci, din păcate, e vorba de o adevărată agresiune, săvârşită de Federaţia Rusă, care afectează integritatea teritorială a unui stat suveran, Ucraina, chiar în momentul în care cetăţenii acestui stat suveran îşi manifestau voinţa de integrare europeană.
Fără nici un dubiu, criza ucraineană reprezintă o miză importantă şi pentru politica Statelor Unite, măcar fiindcă SUA a fost principalul garant al integrităţii şi suveranităţii ucrainene începând din 1994, atunci când Ucraina a renunţat la arsenalul ei nuclear. Cu toate acestea, anexarea Crimeei afectează însăşi identitatea UE, care e pusă la îndoială în clipa în care Crimeea e anexată ca represalii pentru intenţia Ucrainei de a se apropia de Uniunea Europeană. Este ameninţat însuşi principiul fondator al acestei uniuni politice şi economice între ţări suverane, libere să-şi aleagă aliaţii, atunci când demnitari ai Federaţiei Ruse declară că voinţa de integrare europeană a Ucrainei «este sinucigaşă» sau că proiectul european nu e decât «un ecou al războiului rece îndreptat contra Rusiei».
Sub acest aspect, singurul răspuns posibil este cel pe care UE l-a adoptat deja, şi anume semnarea Acordului de Asociere al Ucrainei la Uniunea Europeană, pe care o salut, tot aşa cum salut decizia de a acorda cât mai repede cu putinţă acelaşi parcurs  Republicii Moldova şi Georgiei.
Într-adevăr, cred că trebuie să acceptăm măcar acum ideea că integrarea europeană este un proces cu mai multe nivele şi că se poate, uneori chiar trebuie să înaintăm acolo unde e posibil, cel mai adesea în direcţia politicului, fără a înceta să dezvoltăm componenta reformelor economice, adoptarea acquis-ului comunitar, reforma administraţiei şi a justiţiei. Nu e vorba de a face rabat de la condiţiile de admitere, dar acum e urgent ca Rusia să înţeleagă că jocul politic al secolului XXI nu mai este un joc de sumă nulă. 
Cred, aşadar, că pot să afirm acum, în lumina anexării Crimeei şi a consecinţelor acestui act, că principala miză a politicii de vecinătate a UE este chiar apărarea Uniunii, şi anume într-un triplu sens: cel al apărării UE aşa cum există ea în prezent, ca organizaţie politică reunind 28 de state în jurul aceloraşi valori de libertate şi de democraţie; în al doilea rând, ca Uniune liberă să primească în structurile ei orice alt stat suveran care o doreşte şi care îndeplineşte condiţiile de aderare; în fine, în sensul unei politici cu adevărat comune de vecinătate şi de securitate, bazată pe viziunea comună asupra lumii contemporane şi traducându-se printr-o politică elaborată de toate statele membre şi puse în practică în deplin acord, în numele binelui comun al Uniunii.
În această perspectivă, Parteneriatul Estic devine un instrument esenţial nu doar pentru dezvoltarea ţărilor vecine cu UE a căror vocaţie de integrare este îndepărtată, poate chiar improbabilă. Parteneriatul Estic se afirmă ca piatra de încercare a capacităţii europene de a-şi promova propria viziune a Europei şi a lumii. În acest cadru, proiectul trebuie să fie revăzut şi dotat cu toate mijloacele necesare de consolidare a frontierei orientale a UE. Nu trebuie să inventăm o nouă Cortină de fier, dimpotrivă, trebuie să conferim încă şi mai multă substanţă cooperării politice şi economice cu toate regiunile frontaliere, oferind explicit naţiunilor care o doresc un parcurs eficient de integrare, ca şi o colaborare reciproc avantajoasă celor care nu doresc integrarea.
România este direct interesată să susţină vocaţia europeană a Republicii Moldova, cu care avem în comun nu numai aceeaşi limbă, aceeaşi cultură şi un trecut european comun, ci şi, sperăm, un viitor european comun. La fel de importante sunt pentru noi şi perspectivele de integrare europeană ale Ucrainei - o ţară cu care avem aproape 700 km de frontieră comună şi unde locuieşte o minoritate românească şi românofonă importantă, de peste 400.000 de cetăţeni. Dar înţelegem tot atât de bine interesul unei prezenţe europene semnificative în Georgia, o ţară a cărei voinţă de integrare europeană persistă dincolo de schimbările de guvernare.
E neîndoielnic faptul că Uniunea Europeană nu se poate lărgi fără limite şi are nevoie să-şi tragă sufletul după criza economică pe care abia ce a traversat-o. Totuşi, trebuie găsite soluţii pentru a nu descuraja societăţile care aspiră la integrare şi aceasta cu atât mai mult în contextul recent, în care un stat dinafara Uniunii pretinde să-i fixeze limitele.
Este dreptul suveran al Ucrainei şi al Republicii Moldova să aspire la integrarea europeană, tot aşa cum este dreptul suveran al Armeniei sau al Belarus să prefere integrarea în Uniunea Euro-Asiatică, ceea ce nu înseamnă că fiecare dintre aceste ţări nu poate fi mâine, când furtuna acestor zile dramatice se va fi liniştit, o punte între cele două uniuni. Avem dreptul să sperăm că această zi nu va întârzia şi că prezenta criză va ceda în faţa înţelepciunii popoarelor, poate chiar a conducătorilor acestora.
Societatea ucraineană e o dovadă în acest sens, căci societatea ucraineană este cea care a impus clasei politice din propria ţară şi chiar din UE voinţa ei de integrare. În fond, România a avut o experienţă similară, căci, în primii ani de după căderea regimului Ceauşescu, societatea civilă a fost principalul factor care a exercitat o presiune constantă în direcţia integrării europene şi euro-atlantice şi care a asigurat victoria în alegeri a forţelor pro-europene, impunând apoi continuitatea acestui proces dincolo de orice schimbare politică.  Din fericire, în ce ne priveşte, nu am întâmpinat obstacole serioase din partea Rusiei – în afara retoricii politice – căci, în acel moment, această mare ţară era confruntată cu crize interne care nu-i permiteau să-şi impună voinţa.
La Kiev au existat violenţe şi în reprimarea manifestaţiilor, dar şi ca răspuns la această reprimare. Pe de-asupra, preşedintele Ianukovici a distrus el însuşi orice legitimitate, fugind dincolo de graniţa statului pe care se cuvenea să-l reprezinte. Astfel că, autorităţile europene au reacţionat în acord cu principiile fondatoare ale Uniunii atunci când au recunoscut noul regim şi i-au garantat susţinerea.
Cine nu a reacţionat corect, o vedem cu fiecare zi mai mult, este Rusia preşedintelui Putin. Domnul Putin nu încetează să invoce tradiţia istorică în conformitate cu care Federaţia Rusă ar avea dreptul să acapareze Crimeea. Mai mult, dl. Putin invită, mai mult sau mai puţin explicit, şi alte ţări, inclusiv România, să participe în numele istoriei la sfâşierea Ucrainei sau a Republicii Moldova pentru a le face să pătimească pentru voinţa lor de integrare europeană. Preşedintele Putin se vede probabil pe sine ca moştenitor – poate chiar concurent – al lui Petru cel Mare. De fapt preşedintele Putin neagă şi distruge visul lui Petru cel Mare, care dorea o Rusie puternică, de bună seamă, dar o Rusie integrată în Europa şi înaintând împreună cu Europa către modernitate. Anexarea Crimeei condamnă Rusia la o izolare cvazi-brejnevistă, care aşteaptă cu nerăbdare un nou Gorbaciov care să-i pună capăt.
Desigur, în faţa acestei grave crize politice şi militare, mulţi dintre cetăţenii statelor fondatoare ale Uniunii Europene, şi poate chiar mulţi dintre politicienii lor, se vor întreba dacă nu a fost imprudentă lărgirea UE până la frontierele fostului pact de la Varşovia. Poate – se vor fi gândind ei acum – era mai înţelept să accepte odată pentru totdeauna fractura Europei aşa cum o impusese Stalin? Sau, dimpotrivă, poate că vor recunoaşte tocmai în aceste vremuri grele că, una peste alta, e mai avantajos pentru Occidentul euro-atlantic să dispună de o fortificaţie şi de un spaţiu-tampon care să-l ţină cât mai departe de înfruntările de la graniţă. România nu a încetat să susţină, de cel puţin douăzeci de ani, că, după căderea Zidului Berlinului, securitatea europeană a devenit una şi indivizibilă şi că nu e cu putinţă să imaginăm ghetouri conflictuale într-un continent care abia ce şi-a redobândit unitatea. Am văzut asta prea bine ieri în Balcanii de vest, o vedem azi în Ucraina.
Prioritatea momentului este aşadar consolidarea Parteneriatului estic. Mă întreb însă dacă e bine să ne oprim aici şi dacă e oportun, într-un moment dificil ca acesta, să insistăm asupra unor opţiuni, când momentul pare a fi mai degrabă cel al unei amplificări a energiilor necesare pentru a descuraja cel puţin anexiunile viitoare. În acest sens, cred că trebuie să consolidăm şi Strategia Dunării, acest mare proiect european prin excelenţă, reunind în acelaşi efort nouă state membre ale UE (Germania, Austria, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Slovenia, România şi Bulgaria) şi cinci altele care încă nu fac parte din Uniune, cel puţin deocamdată (Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Serbia, Republica Moldova şi Ucraina). Poate ar trebui să reflectăm şi la o revizuire a proiectului referitor la Marea Neagră? De bună seamă, într-o primă fază acest proiect s-a ofilit, ca să zicem aşa, mai ales fiindcă a fost conceput, sau măcar perceput în termeni concurenţiali. Poate că l-am putea relua cu ceva mai multă subtilitate, căci situaţia actuală a spaţiului pontic e din cele mai îngrijorătoare.
Toate acestea presupun însă o voinţă politică şi un angajament comun care nu s-au vădit până acum. Poate că totuşi o criză gravă este capabilă să trezească energiile adormite. Oricare ar fi reacţia Occidentului, trebuie să vă spun că, în Est, acest moment de criză este şi un moment de luciditate în evaluarea avantajului istoric enorm de a fi depăşit momentul integrării europene şi euro-atlantice a statelor din Europa centrală şi de sud-est – unica garanţie reală de suveranitate de care dispunem. Fără eforturile compatrioţilor noştri, ca şi ale partenerilor noştri europeni şi transatlantici, încununate de admiterea în NATO şi UE, mă întreb unde am fi fost - în dificultate azi - pe harta graniţelor Europei.
Primele reacţii ale autorităţilor UE, condamnând anexarea Crimeei, au dovedit solidaritatea statelor membre în jurul principiilor fundamentale care guvernează relaţiile internaţionale. Dar adevărata probă a sancţiunilor ne lasă să întrevedem încă de pe acum profunde divergenţe. O lume întreagă pare suspendată în aşteptarea deciziilor germane. Dar, venind din România, mă simt dator să vă mărturisesc că ezitările – ca să nu spun mai mult – pe care le manifestă Ungaria în faţa posibilelor sancţiuni economice la adresa Rusiei mi se par îngrijorătoare. Nu mă îndoiesc că li se pot găsi raţiuni economice pertinente, dar e dificil să ne limităm la aceste raţiuni când e vorba de un guvern care îşi exprimă tot mai frecvent şi mai explicit iluziile iredentiste, nu îndeajuns de diferite de discursul rusesc care justifică anexarea de teritorii prin istorie şi prin pretenţia de a apăra minorităţi care trăiesc în statele vecine.
Mă grăbesc să precizez că vă vorbeşte cineva care, în 2005, în calitate de Prim Ministru al României, a inaugurat practica şedinţelor comune ale guvernelor maghiar şi român şi care a colaborat la guvernare vreme de patru ani cu partidul minorităţii maghiare din România, UDMR. Neliniştea mea este neliniştea unui prieten al Ungariei şi al poporului ungar, confruntaţi azi, poate mai mult ca oricând, în ultimul sfert de secol, cu riscurile unei derive înspre logica depăşită a anexiunilor teritoriale. Această logică, care a însângerat secole de-a rândul pământul Europei, este logica împotriva căreia s-au constituit Comunităţile Europene. Împotriva aceste logici trebuie azi să ne unim forţele şi voinţa de libertate şi de pace.
Nu e nevoie, în faţa unui auditoriu atât de bine informat ca acela care îmi face onoarea de a urmări expunerea mea, să amintesc în ce măsură evenimentele acestei luni martie a anului 2014 par să reediteze împrejurările lui martie 1938, când o Europă ezitantă şi divizată era confruntată cu anexarea Austriei, Anschluss. Suntem oare azi mai pregătiţi decât predecesorii noştri de atunci să stăvilim ascensiunea oricărei forme de imperialism care ameninţă pacea continentului? Cea dintâi dovadă a acestei capacităţi superioare este cea a unei solidarităţi fără fisuri în operaţia de containment stil nou pe care trebuie să-l reinventăm, în ciuda a tot ce speram până ieri. În condiţiile în care capacitatea de acţiune preventivă, sau măcar de sancţiune, a Consiliului de Securitate şi al ONU în general se dovedesc – pentru a câta oară? – mai mult decât limitate, le revine, mai ales partenerilor europeni şi transatlantici, misiunea de a descuraja orice expansionism în viitor.
În viitor – căci expansionismul prezent pare să fi câştigat, cel puţin pe termen scurt. Nu cred, oricât de severe ar fi sancţiunile, că Rusia va renunţa la Crimeea. Ne putem chiar întreba dacă nu cumva, încurajat de aceste prime victorii, preşedintele Putin nu va merge şi mai departe în îndeplinirea programului pe care îl anunţa încă în 1999, când devenea pentru prima dată Prim Ministru – anume, fragmentarea Ucrainei şi reintegrarea ei în Comunitatea Statelor Independente, avatarul din anii ’90 al Uniunii Euro-Asiatice. Atunci, dintre prietenii şi partenerii noştri din vest, prea puţini au acordat acestui program atenţia pe care o merita; dimpotrivă, omul–forte de la Kremlin a fost creditat cu o bunăvoinţă care nu a fost pusă la îndoială nici măcar după criza georgiană din 2008.
Criza de acum ne dovedeşte, cred, că UE, ca şi SUA, şi-au făcut prea multe iluzii cu privire la «sfârşitul istoriei», şi că trebuie să regândim cu mai mult realism lumea, Europa şi obiectivele ei. Europa dispune încă de o forţă remarcabilă de seducţie, dar ar fi o iluzie să ne încredem prea mult în aceasta: puterea soft nu trebuie să decadă la nivelul de soft soft-power, în care Rusia oricum nu are încredere, aşa cum o vedem prea bine azi.
Cât despre hard power, este absolut evident că nimeni nu se gândeşte să o folosească imediat. Asta nu înseamnă, însă, că nu trebuie să reflectăm, pe termen mediu şi lung, atât la dispozitive ale NATO care să descurajeze pe viitor orice tentativă de revizuire a frontierelor, cât şi la un angajament în profunzime al UE în apărarea propriilor interese. Chiar dacă prezenta criză va duce la o reorientare a priorităţilor NATO şi la consolidarea cooperării transatlantice, nu e mai puţin evident că Europa nu poate şi nu trebuie să continue delegarea datoriei sale esenţiale de a-şi apăra popoarele şi teritoriul. Uniunea Europeană are şi mijloacele, şi competenţa ştiinţifică şi tehnică, şi capacitatea productivă, cum are şi interesul de a-şi asigura ea însăşi propria securitate. Ar trebui să găsească un stimulent puternic în acest sens în criza prezentă.
I-ar trebui probabil şi un nou cadru pentru a-şi dezvolta în chip semnificativ unitatea de acţiune şi de voinţă politică. UE are nevoie de instrumentele unei solidarităţi consolidate, de o legitimitate puternică şi manifestă a liderilor ei şi de un leadership energic şi înţelept, capabil de gândire novatoare şi de acţiune fermă. Altfel, Europa riscă să fie mereu pusă în faţa câte unui fapt împlinit faţă de care să nu aibă niciun răspuns. Dar mă tem că această problemă depăşeşte cu mult cadrul expunerii mele, aşa încât mă opresc aici, mulţumindu-vă pentru binevoitoarea atenţie.