Domnule Preşedinte Constantinescu,
Alteţele Voastre Regale
Domnule Preşedinte Walesa
Domnule Preşedinte Pottering
Stimaţi invitaţi,
Excelenţele Voastre, doamnelor şi domnilor ambasadori şi înalţi reprezentanţi ai unor state prietene României,
Onorat auditoriu

Vă rog să-mi îngăduiți ca, pentru a sărbători împreună cu dvs. a 25-a aniversare a marilor răsturnări ale anului 1989 care a culminat în noiembrie cu căderea zidului Berlinului şi s-a sfârşit dramatic în decembrie cu revoluţia română, să mă refer la ce cred că reprezintă azi moştenirea acestor mari răsturnări şi perspectivele pe care le putem întrezări azi, la un sfert de secol de la prăbușirea sistemului comunist. Așa cum ne îndeamnă și tema acestei reuniuni, vreau să vă rog ca pentru o clipă să privim nu în urmă, ci în viitor.
În celebra ei carte din 1963, Eichmann la Ierusalim: Raport asupra banalității Răului, Hannah Ahrend dezvoltă teza devenită clasică asupra faptului că Răul nu are nevoie de condiții excepționale, ci se propagă “banal”, prin nepăsare și indolență. Pe cale de consecință, Binele este orice numai banal nu. Nu e de-ajuns să fim, fiecare dintre noi, pașnici și cumsecade; e neapărat nevoie să fim și vigilenți, și combativi, pentru ca Răul să nu ne invadeze viața și conștiința. Această aserțiune este mai mult decât adevărată, în opinia mea, când ne referim la libertate și la democrație – cele două valori cardinale pe care am luptat să ni le apropriem în 1989 și pe care ne întemeiem și acțiunea, și ideile, de atunci și până azi.
La 25 de ani de la eliberarea de dictatură, vorbim, totuși, mai ales de democrație decât de libertate. Poate nu ar trebui să fie așa; poate că nu e bine să considerăm libertatea ca pe un bun câștigat pentru vecie, și să ne îngrijorăm doar de eventualele derive ale democrației. Experiența generației părinților noștri dovedește că ele sunt indisolubil legate și că dispariția uneia o aduce după sine inevitabil pe cea a celeilalte. Diferența este doar că democrația acționează, pe când libertatea există, și este deci mai asemănătoare cu aerul pe care îl respirăm, și pe care îl percepem mai degrabă atunci când ne lipsește.

S-ar putea întreba cineva: oare există democrație fără libertate? Hotărât nu, dar poate exista altceva: o democrație mimată, din care lipsesc elemente esențiale ale libertății. Ceva mai la răsărit de noi, o mare țară și o mare cultură a dezvoltat un hibrid ciudat care poartă oficial numele de managed democracy – o democrație controlată. În acest sistem, există o mulțime de libertăți: libertatea de circulație, libera întreprindere – atâta cât poate ea exista în proximitatea unor rețele de influență. Dar nu există cu adevărat nici libertatea cuvântului, nici libertatea politică, și deci nici democrație. Corolarul acestei absențe este acela al intoleranței față de libertatea altora. Această carență de libertate a atins punctul în care ordinea mondială instaurată după anii exaltanți pe care îi comemorăm este nu doar primejduită, ci definitiv alterată; ce va veni în loc este o întrebare pe care nu ezit să o ridic înaintea dvs. Si mai mult decât atât, am făcut cu toţii, şi mai ales partenerii noştrii occidentali, greşeala uriaşă să considerăm că după căderea comunismului s-a instalat pacea eternă. Şi realitatea este cu totul alta.
Realitatea e că libertatea și democrația au fost ideile-forță care au dominat în marea încleștare a celui de-al doilea război mondial și au oferit lumii libere legitimitatea unui război fără precedent ca violență și extindere. Doar că, paradoxal, tabăra libertății și a democrației a învins doar asociindu-și o mare putere care nega exact aceste valori fondatoare. Abia Războiul rece a pus întrucâtva lucrurile în ordine, organizând sistemul de alianțe în tabăra democrației, opusă celei a totalitarismului.
Lumea liberă, cum se auto-definea concertul democrațiilor occidentale, și-a consolidat fără încetare nu numai forța materială, ci și imaginarul care o legitima, și a întâmpinat cu satisfacție implozia finală a lagărului socialist.
Mulțimile care s-au revărsat pașnic în 1989 pe străzile Pragăi și Berlinului, și nu mai puțin mulțimile de la Timișoara, Brașov sau București, erau animate de idealul libertății și democrației, cărora astfel le validau definitiv superioritatea ca forme de guvernământ. Oricâte ezitări ar fi avut Europa Occidentală din ultimele două secole în privința asta, erau spulberate de voința cetățenilor care își cucereau libertatea. Democrația nu mai avea nevoie de argumente. Dar în noul secol care începea, din nefericire, la 11 septembrie 2001, libertatea nu are parte de aceeași soartă. Democratic, cetățenii acceptă tot felul de limitări ale libertății individuale și colective în schimbul unei siguranțe sporite. Până unde putem merge, mă întreb, și vă întreb și pe Dvs.
Din 1989 și până azi, teritoriile libertății și ale democrației s-au extins în mai mare măsură decât vreodată până acum în istoria umanității. Încă în 2005, pentru prima oară în istoria lumii, mai mult de jumătate din populația globului trăia în state democratice. Desigur, democrația mai are încă dușmani, dar nu mai are prea mulți critici, cel puţin în lumea academică și politică din aria noastră de civilizație.
Democrația este, cel puțin deocamdată, valorizată universal, există efectiv în mai bine de 3/5 din statele lumii și e revendicată și în cele care nu au încă parte de democrație. Experiențele amare din Orientul Mijlociu ne obligă totuși să ne întrebăm – nu dacă democrația este un bun universal, aici nu există dubii, ci dacă democrația reprezentativă de tip occidental este singura formă de democrație care ar trebui să domine întreaga lume. La această întrebare ar trebui într-o zi să oferim un răspuns mai nuanțat și mai substanțial decât până acum. Totuși, când zona cea mai avansată tehnologic și ca nivel de viață a lumii contemporane a fost izbită de cea mai gravă criză economică de la Marea Criză din 1929-1933, mulți teoreticieni preziceau sfărșitul tinerelor democrații restaurate din Europa centrală și de est. Cum putem vedea cu ochiul liber, asta nu s-a întâmplat, și niciuna dintre țările noastre nu a devenit o nouă Republică de la Weimar, distrusă de populism.
Dar ceva totuși s-a întâmplat, doar într-o măsură ca urmare a crizei economice: o creștere a insatisfacției în toate societățile noastre, semne de criză în lumea liberalilor europeni - și în zona libertăților politice pe care aceștia în mod tradițional o reprezintă. Dl. Viktor Orban, primul ministru al unei țări vecine de unde partidul liberal a dispărut, a rostit în România un discurs surprinzător în care elogia statul non-liberal; în Bulgaria, discursurile sunt poate mai puțin sonore, dar realitățile nu sunt încurajatoare, ci din contră.
Chiar în România, unde Partidul Liberal avea o istorie de 140 de ani, o mișcare bruscă și greu explicabilă l-a precipitat în zona dreptei populare și nu odată populiste, alâturi de dl. Orban. Este oare bine, este oare prudent să renunțăm dintr-odată la curentul politic care a reprezentat în Europa cea mai sigură barieră în calea fascismului? Poate ne ajutați să răspundem la această întrebare.
În ediția pentru Europa a prestigiosului Wall Street Journal din 5 iulie 2013, Francis Fukuyama publica un remarcabil articol intitulat The Middle-Class Revolution, argumentând că, în întreaga lume post-criză, agitația politică tot mai pregnantă are o cauză esențială: eșecul guvernelor democratice de a răspunde așteptărilor tot mai mari ale noilor generații din clasa de mijloc, prospere și educate, dar care nu găsesc în mediul socio-economic contemporan nici accesul sporit la bunuri, nici acea scânteie de creativitate care permite adevărata dezvoltare. Privind zilele acestea marea confruntare electorală din România, abia încheiată, mă întreb  dacă nu cumva această opinie merită să fie examinată ca parte a unei analize referitoare la perspectiva de viitor a societăților noastre.

Poate vă amintiți că în vremea lui Stalin, URSS clama superioritatea sa pe a șasea parte din glob. Biruitoare pe trei cincimi din lume, democrația riscă un alt fel de criză. Discursul triumfalist al democrațiilor contemporane ne face să-i uităm limitele istorice: până la urmă, Churchill spunea pe bună dreptate că democrația e cel mai rău regim politic cu excepția celorlalte. Noi am ajuns să credem că e cel mai bun regim politic, să nu-i admitem nici un cusur, și să așteptăm ca, de la sine, democrația să ne ofere și pace, prosperitate, competență și cinste, la pachet. Or, democrația nu e un leac magic universal, nu are monopolul creșterii economice, nu generează automat bunăstare, și nici nu elimină corupția din sistemele politice. Cred că măcar o parte din insatisfacțiile pe care le observăm în jurul nostru pleacă și de la absolutizarea virtuților democrației. Aceasta este, fără îndoială, condiția necesară a multora din dezideratele enumerate aici; nu este, și nu poate fi condiția lor suficientă. Alegerile libere și corecte, un sistem parlamentar responsabil și funcțional, un executiv rezultat din voința majoritară a cetățenilor, sunt necesare ca oxigenul pentru societățile noastre, dar reprezintă doar armătura unor societăți prospere, libere și demne. Tot restul urmează a fi construit!
Vă mulţumesc.