Domnule Preşedinte Dominique Guibert,
Domnule Ionuţ Ţaţa,
Stimaţi invitaţi,
 
            Seminarul dumneavoastră îşi propune să interogheze riscurile la care este supusă democraţia, ca depozitar unic al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, în dublul context al aprofundării procesului de integrare europeană şi al întăririi politicilor de securitate ca răspuns la noile ameninţări globale.
            Birocratizarea şi supravegherea ar fi, pe scurt, cele două fenomene, adesea îngemănate, ce transformă sub ochii noştri regimurile democratice şi par să limiteze exerciţiul drepturilor şi libertăţilor individuale. Plecând de la această observaţie, voi încerca, în cele ce urmează, să vă supun atenţiei câteva elemente de analiză ce mi se par de neocolit.
            Indiferent cum a fost descrisă, normativ sau empiric, democraţia a presupus întotdeauna subordonarea aparatelor birocratice ale statului faţă de o adunare reprezentativă aleasă, produsă de alegeri libere, corecte şi regulate bazate pe sufragiu universal şi egal. Ceea ce le conferă cetăţenilor în mod colectiv, de obicei sub îndrumarea acelor partide politice în care îşi pun încrederea, statutul de instanţă ultimă de aprobare, revizuire ori respingere a politicilor publice, sprijinul electoral a fost instrumentul prin care s-a legitimat şi a fost creat efectiv, în Europa Occidentală, statul postbelic al bunăstării.
S-ar părea că, pe măsură ce se acutizează criza statului bunăstării, regimurile democratice se exprimă prin politici ce exclud din ce în ce mai sistematic consensul electoral. Decizii politice de cea mai mare amplitudine sub raportul consecinţelor sunt astăzi tot mai rar rezultatul unor stimuli democratici (ca de exemplu căutarea încrederii publice, calculul electoral, responsabilitatea), fiind în cazurile cele mai fericite produsul expertizei tehnice. Cu precădere după criza globală din 2008, cei care iau deciziile politice la vârful instituţiilor democratice caută să dea mai întâi răspuns la întrebarea: este oare piaţa mulţumită de respectiva schimbare de curs a politicilor publice? S-a spus de multă vreme că cetăţeanul – mai ales, dar nu exclusiv, în Uniunea europeană – este înţeles cu precădere ca un consumator. În ultimii ani, s-ar părea că piaţa însăşi tinde să se substituie demosului.
Atât practicile guvernamentale, cât şi cadrul intelectual al regimurilor democratice nu se mai organizează în jurul demos-ului, aparenţa unei decizii al cărei ultim autor este poporul fiind exclusă gradual, iar decizia fiind lăsată pe seama interacţiunii dintre administraţia publică şi grupurile de interese. Deşi dezacordul şi dezbaterea sunt încă posibile, acestea operează în limitele unui model de consens manufacturat şi în cadrele impuse de părerea experţilor.Hotărârile sunt tot mai frecvent luate nu în parlamente, nu de guverne ori partide, ci de instanţe insularizate şi oarecum obscure, în care instituţiile însărcinate cu asigurarea securităţii şi supravegherea societăţii au frecvent ultimul cuvânt.
            Acest proces prin care democraţia este expusă la risc, ar putea fi caracterizat de cel puţin cinci trăsături definitorii.
În primul rând, voinţa comunităţii politice nu mai este decât episodic cea a corpului electoral, fiind exprimată (şi desigur mediată) în principal de presă. Viaţa politică se reduce adesea la prezentarea mediatică a evenimentelor şi declaraţiilor cu relevanţă politică, fiind uneori dependentă de grupurile de interese ce controlează media. Drept consecinţă, sfera publică nu mai este un loc de re-prezentare, ci de prezentare, nu mai este un spaţiu al deliberării şi deciziei, ci al retoricii şi persuasiunii.
Declaraţii pe blog ajung să fie mai dezbătute decât o schimbare de direcţie a politicilor publice.Sfera publică se transformă pe aceste căi într-un spaţiu retoric a cărui principală funcţie este să comenteze decizii ce au fost deja luate. Presa devine o formă de reprezentare ne-electorală în măsura în care pretinde că ia poziţie pentru şi în numele cetăţenilor în absenţa oricărei legitimări democratice, mai ales a oricărei răspunderi politice şi/sau administrative.
            A doua trăsătură constă în însuşirea completă a politicii de către logica economiei globale. Începând cu anii 2000, capitalismul financiar global a generat pretutindeni în Europa şi în America de Nord o elită politică auto-referenţială, interesată mai mult să ţeasă relaţii stabile şi durabile cu grupurile de interese dominante decât să elaboreze autonom programe politice. Externalizarea serviciilor publice, parteneriatul public-privat, managementul privat al companiilor publice, introducerea criteriilor de piaţă ale eficienţei în gestionarea administraţiilor publice sunt semnele incontestabile ale acestei transformări. Arii ale vieţii publice ce erau considerate ca fiind răspunderea exclusivă a statului şi guvernelor (sănătate, educaţie, transporturi, utilităţi, pensii, prevederi sociale etc.) au fost fie contractate, fie privatizate de-a dreptul.
Ca atare, guvernele au devenit din ce în ce mai puţin răspunzătoare în faţa cetăţenilor şi tot mai dependente de interese private, oricât de legitime în sine. Cu acest titlu, ele sunt condamnate să fie tot mai puţin transparente în deciziile şi actele lor.
            A treia trăsătură decurge de aici. Faptul că executivul este, generic, mai puţin răspunzător în faţa electoratul şi mai puţin înclinat în planul politicilor să răspundă dorinţelor şi preferinţelor cetăţenilor, a dus treptat la dezafectarea politică a societăţilor, măsurabilă în declinul dramatic al participării la vot şi în emergenţa unor forme multiple de dezangajare, depolitizareşi, mai recent, de contestare violentă a sistemului însuşi.
            Al patrulea aspect al transformării este manifestat de o criză generalizată a reprezentării politice. Pe de o parte, politicienii continuă să vorbească în numele interesului general, dar acţionează sistematic în numele grupurilor de interese articulate de piaţă. Pe de altă parte, statul bunăstării a estompat clivajele sociale ce au dictat istoric marile alinieri politice, iar criza acestuia a generat manifestări populiste şi anarhiste de amploare îndreptate împotriva elitelor politice constituite, dar şi a mecanismelor reprezentării.
            În sfârşit, instituţiile europene şi cu precădere Comisia contribuie dramatic la criza reprezentării şi la transformarea regimului democratic. Comisia şi Consiliul sunt astăzi principalul izvor de drept în toate ţările europene. Cu alte cuvinte, o entitate birocratică şi o asociaţie de şefi ai executivelor naţionale îşi asumă precedenţa legislativă în raport cu parlamentele statelor-membre, reduse ex post la un formal control de subsidiaritate şi chiar în relaţie cu demos-urile naţionale.
Un caz exemplar este cel al referendumului ce a avut loc în România în 2012.Organizarea şi rezultatul acestei consultări populare au fost considerate, de înalţii funcţionari de la Bruxelles, drept un atac la adresa statului de drept. Aceiaşi funcţionari au impus României un Mecanism de Cooperare şi Verificare în domeniul justiţiei prin care sunt explicit încurajate instituţiile represive ale statului, lipsite de legitimitate birocratică, atât în defavoarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cât şi împotriva suveranităţii Parlamentului. 
             Acestea sunt faptele. Oricât de evidente, ele sunt rar evocate. Soluţiile sunt încă şi mai greu de găsit. Pentru mine, ca liberal, direcţia de acţiune este însă limpede. Constituţionalismul şi organizarea puterilor prin dispunerea lor în echilibru în jurul Parlamentului, ca unic izvor de drept şi autoritate supremă de control, reprezintă principala contribuţie liberală la istoria modernităţii politice în general şi a democraţiei în particular.
Dincolo de calitatea variabilă a membrilor săi, Parlamentul ca instituţie prin care se exprimă în mod legitim voinţa colectivă a demos-ului rămâne singurul garant al calităţii drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi ultima redută a democraţiei.