Preafericirea Voastră,
Alteţele Voastre Regale,
Domnule Preşedinte Emil Constantinescu,
Domnule Rector,
Onorată comunitate academică a Universităţii din Bucureşti,
Doamnelor şi domnilor,

Anul acesta avem fericitul prilej de a aniversa un secol şi jumătate de la fondarea unui număr impresionant de instituţii ce au alcătuit, împreună, structura de rezistenţă a tânărului stat român modern, înainte şi după Marea Unire de la 1918. Printr-o frumoasă alăturare, printre acestea se numără atât Universitatea din Bucureşti cât şi Senatul României înfiinţate acum 150 de ani prin strădania domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Alături de cealaltă universitate românească a vremii, cea din Iaşi, înfiinţată în 1860 şi care continuă tradiţii încă şi mai vechi ale învăţământului din capitala Moldovei, Universitatea din Bucureşti avea să fie de atunci şi până în zilele noastre nu doar o şcoală de elită ci şi un factor de coagulare a identităţii naţionale şi o citadelă a cunoaşterii ştiinţifice româneşti în numeroase domenii.
Iată de ce pentru mine reprezintă un privilegiu aparte ca din partea Senatului României să pot adresa Universităţii din Bucureşti urări de bine, prosperitate şi succes.
În cursul secolului al XIX lea şi la începutul celui următor, România îşi construia, prin reformele succesive începute în vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi continuate în îndelungata domnie a regelui Carol I de către eminentul său ministru Spiru Haret, un sistem de învăţământ dintre cele mai avansate şi mai performante pentru acea vreme. Cu ajustări parţiale, sistemul Haret a funcţionat până în 1948, ba chiar, în pofida reformei care copia servil sistemul sovietic, a supravieţuit, în parte, loviturilor regimului totalitar şi a izbutit să conserve insule de excelenţă intelectuală şi culturală care i-au asigurat renaşterea după 1989.
Ce a fost imposibil de prezervat în anii regimului totalitar comunist a fost însă virtutea dominantă a instituţiei universitare – libertatea academică. Abia după răsturnarea sistemului totalitar, profesorii şi studenţii au putut să-şi recâştige vocaţia definitorie a căutării libere a adevărului ;i de aceea cred că se cuvine să celebrăm anul acesta cu cea mai mare atenţie şi cei 25 de ani trecuţi de la redobândirea libertăţii academice şi a autonomiei universitare, înscrise în primele documente ale Revoluţiei din decembrie 1989 şi în Constituţia României.
Nu mai puţin, se cuvine să ne amintim că tradiţia învăţământului superior bucureştean începe cu mai mult de trei secole în urmă, în timpurile când stolnicul Cantacuzino iniţia fondarea Academiei de la Sf. Sava, prima instituţie de învăţământ superior din Ţara Românească. Aflată de atunci între descoperirea identitaţii latine a poporului nostru, tradiţia culturală bizantină, inovaţiile aduse de cărturarii ardeleni şi schimbările profunde impuse de aderarea României la spaţiul cultural occidental în epoca modernă, întrupată în ipostaze diferite de-a lungul secolelor, universitatea bucureşteană a urmărit mereu aceleaşi valori de libertate şi de cunoaştere. Cum spunea, în discursul rostit la ceremonia dedicată tricentenarului Universităţii Bucureşti, fostul Rector, prof. Emil Constantinescu, Preşedintele României între 1996 şi 2000, pe care mă bucur să-l salut aici: „O universitate nu este o clădire sau o ierarhie administrativă; pereţii se pot schimba sau dărâma şi, în cele trei secole de existenţă a universităţii noastre, ziduri s-au dărâmat ori s-au înălţat, ierarhii ce păreau imuabile s-au prăbuşit. Singura ierarhie autentică rămasă intactă este cea a valorilor spiritului.”

Doamnelor şi domnilor,
De-a lungul timpului, cele două instituţii la care mă raportez acum, Universitatea din Bucureşti şi Senatul României, au conlucrat spre binele comun. Aşa cum bine ştiţi, în Senatul României exista câte un senator ales de profesorii fiecărei universităţi din România. Această strălucită tradiţie a făcut ca, sub cupola Parlamentului României, să răsune voci dintre cele mai sonore şi mai autorizate ale societăţii noastre, aparţinând unor savanţi de mare prestigiu, în frunte cu Nicolae Iorga, cel care în cursul îndelungatei cariere politice şi academice a fost atât Rector al acestei universităţi cât şi preşedinte al Senatului.
Spre onoarea lor, Universităţile noastre au reluat şi după 1989 tradiţia acestei colaborări cu principalele instituţii ale statului român. O ţară ale cărei elite politice tradiţionale au fost decimate nu putea reveni la viaţă fără suportul elitelor universitare iar Universitatea din Bucureşti a dat ţării un preşedinte, numeroşi parlamentari, miniştri, ambasadori şi alţi slujitori ai binelui public.
Este de datoria oamenilor politici să răspundă acestei generozităţi cu atenţie sporită acordată universităţilor şi comunităţii academice. Acestea plătesc şi azi subfinanţarea cronică acumulată de decenii. Poate mai grav, recompunerea precipitată a unor elite economice şi politice a perturbat relaţia dintre educaţie şi ascensiunea socială, astfel că rosturile sistemului educaţional sunt contestate, în timp ce convingerea că şcoala e în criză se generalizează la nivelul întregii societăţi.
Societatea românească, în primul rând reprezentanţii ei liber aleşi, trebuie să interiorizeze ideea că dezvoltarea economică şi socială a lumii contemporane se bazează pe cunoaştere; trebuie să înţeleagă că, în economiile moderne, resursele umane sunt importante resurse productive, spre deosebire de societăţile industrializate clasice, unde cele mai importante erau resursele de materii prime. Sărăcia de resurse materiale, dar mai ales absenţa unui proiect, sărăcia de idei şi de viziune pe termen lung, periclitează nu doar universităţile, ci şi societatea în întregul ei. Câtă vreme nu ştim ce aşteptăm îndeobşte de la propriul nostru viitor, nu ştim nici ce aşteptăm de la instrumentul esenţial de construcţie al acestuia care e sistemul de educaţie.
Mă bucur să văd aici, la această sărbătoare, un număr mare de reprezentanţi ai mediului academic românesc, ai cercetării ştiinţifice, ai tuturor marilor universităţi ale ţării. De aceea, în acest moment jubiliar, care trebuie să devină şi un moment de reflecţie, vă invit pe toţi, să vă alăturaţi unui efort comun de a construi un proiect de viitor pentru dezvoltarea României prin care să ne ocupăm locul ce îl merităm între ţările Europei.
Vivat, crescat, floreat!