Mitropolitul primat Nifon S-a născut la Bucureşti în anul 1789, într-o familie de aromâni, ca fiu al blănarului Rusailă. Urmează clasele primare la Biserica Oţelari din Bucureşti. Călugărit la Cernica (1809), este hirotonit ierodiacon la Mitropolie; ieromonah (1826), iconom şi protosinghel la Episcopia Râmnicului (1827), arhimandrit (1836), stareţ la Cozia (1839), vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei (1841), locţiitor de episcop la Râmnic (1848-1850) şi, paralel, locţiitor al Scaunului mitropolitan; la 14 septembrie 1850 este ales Mitropolit al Ungrovlahiei (înscăunat pe 8 octombrie 1850). Nifon este ales preşedintele Adunării ad-hoc (1857), al Adunării Elective muntene (ianuarie 1859) şi al Adunării Elective a României (24 ianuarie 1862 – 2 mai 1864). La 1 ianuarie 1865 i se acordă titlul de Mitropolit primat; senator de drept. Preşedintele Senatului:    3 decembrie 1864 – 5 decembrie 1865                                                    5 decembrie 1865 – 18 martie 1866                                                  29 noiembrie 1866 – 1 noiembrie 1867                                                  12 ianuarie  1868 – 2 iunie 1868                                                    4 martie 1871 – 16 noiembrie 1871                                                  16 noiembrie 1871 – 20 noiembrie 1872                                                  20 noiembrie 1872 – 15 noiembrie 1873                                                  15 noiembrie 1873 – 31 mai 1874                                                  20 noiembrie 1874 – 5 mai 1875 Încetează din viaţă la 5 mai 1875, la Bucureşti.
				Ştefan Golescu S-a născut în anul 1809, la Câmpulung (jud. Muscel). Descendent din vechea familie a boierilor Goleşti, a fost fiul cel mare al lui Dinicu Golescu şi Zoei Farfara. În 1862 este înscris la pensionul lui Rodolphe Töpffer, din Elveţia. Întors în ţară (1892), intră în armată; aghiotant al domnitorului Alexandru Dim. Ghica, căpitan în 1834 şi maior în 1836, părăseşte armata în 1841. Face parte din comitetul de conducere al Asociaţiei literare (1845), membru al Comitetului revoluţionar, participă la pregătirea declanşării revoluţiei, fiind ales în Guvernul provizoriu la Islaz; titular de Departamentul Dreptăţii în Guvernul provizoriu ( 11 iunie 1848). După înăbuşirea revoluţiei, exilat fiind, Ştefan Golescu afirmă prin diverse mijloace revendicările legitime ale românilor. Din nou în ţară (iulie 1857), se angajează în mişcarea unionistă; deputat şi secretar al Adunării ad-hoc muntene (1857). Imediat după Unire este trimis ca emisar diplomatic pe lângă Conferinţa Puterilor Garante de la Paris, în vederea recunoaşterii dublei alegeri. Este numit membru în Comisia Centrală de la Focşani ( 9 aprilie 1859), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne al Ţării Româneşti  (12 mai -11 iulie 1861). Liberal radical, se numără printre liderii coaliţiei politice ce înfătuieşte actul politic de la 11 februarie 1866. Golescu este numit: prefect al judeţului Iaşi (14 martie – 11 aprilie 1866) şi ales în Constituanta din 1866 deputat (din 1866) şi senator (din 1868), ministru al afacerilor străine ( 1 martie – 4 august 1867), preşedintele Consiliului de Miniştri (17 august 1867 – 29 aprilie 1868), ministru de interne (17 august – 13 noiembrie 1867) şi ministru al afacerilor străine (1 noiembrie 1867 – 29 aprilie 1868; ad-interim 1 -13 noiembrie 1867) Preşedintele Senatului, 6 septembrie – 18 noiembrie 1868 Moare în ziua de 27 august 1874, la Nancy, Franţa.
				Generalul Nicolae Golescu Frate cu Ştefan Golescu, s-a născut în 1810, la Câmpulung (jud. Muscel). În anul 1826 este înscris la pensionul lui Rodolphe Töpffer, din Elveţia. Revenind în ţară, intră în armată (1830). Aghitant al domnitorului Alexandru Dim. Ghica, este înaintat maior (1834) şi colonel (1839); locţiitor de agă, se ocupă în calitate de procuror de procesul participanţilor la mişcarea din 1840 (după proces, în 1841 se retrage din armată); director la Departamentul Trebilor din Lăuntru (până în aprilie 1847). Golescu se implică în pregătirea revoluţiei (membru al Comitetului revoluţionar), în timpul căreia este numit titular la Departamentul Trebilor din Lăuntru în Guvernul provizoriu al Ţării Româneşti (11 iunie 1848) şi membru al Locotenenţei Domneşti (28 iulie 1848). După înăbuşirea revoluţiei acţionează în exil (prin memorii, intervenţii pe lângă cercurile politice din Franţa, Anglia şi Turcia) în favoarea drepturilor românilor. Revenind în ţară, se angajează în Mişcarea Unionistă: deputat şi vicepreşedinte în Adunarea ad-hoc (1857), deputat în Adunarea Electivă munteană (ianuarie 1859) şi potenţial candidat la domnie. După Unirea Principatelor este numit în guverne ale Ţării Româneşti:  ministru de interne (25 ianuarie – 27 martie 1859), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de război (28 mai – 5 iulie 1860), preşedinte al Comisiei Centrale de la Focşani (25 mai 1861 – 25 ianuarie 1862). Dobândeşte gradul de general, dar îşi dă demisia din armată (8 mai 1864). Liberal radical, Golescu se numără printre liderii coaliţiei politice ce înfăptuieşte actul din 11 februarie 1866. Face parte din Locotenenţa Domnească (11 februarie  - 10 mai 1866) şi este numit inspector general al Gărzii orăşeneşti (14 mai 1866), deputat (din 1866) şi senator (din 1868), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine (1 mai – 16 noiembrie 1868). Preşedintele Senatului, 18 noiembrie 1868 – 9 iunie 1869 Încetează din viaţă la 10 decembrie 1877, la Bucureşti.
				Alexandru C. Plagino S-a născut la 21 august 1821, într-o familie boierească de origine greacă, ca fiu al marelui postelnic Constantin Plagino şi al Eufrosinei, fiica fostului domnitor Alexandru Moruzi. Paharnic în 1840, este ridicat la rangul de agă (1850) şi numit prefect al Poliţiei oraşului Bucureşti (1850 – 1851), mare logofăt (1852), secretar de stat (5 octombrie 1854 – 8 iulie 1856). După unirea Principatelor este numit ministru de finanţe (19 iulie 1861 – 22 ianuarie 1862) în Guvernul Ţării Româneşti, membru în Adunarea Electivă (1862), vicepreşedinte al Corpului Ponderator (5 decembrie 1865). Plagino face parte din Constituanta din 1866, senator (din 1866) şi deputat (din 1871). Preşedintele Senatului:      3 septembrie  - 15 noiembrie 1869                                                    15 noiembrie 1869 – 1 mai 1870                                                    20 iunie – 17 noiembrie 1870                                                    17 noiembrie 1870 – 4 martie 1871. În timpul Războiului de Neatârnare este numit comisar general pe lângă Marele Cartier General al armatei ruse (26 aprilie – 15 iulie 1877). Este trimis în misiune pe lângă Curţile de la Madrid şi Lisabona pentru notificarea independenţei României (13 ianuarie 1879 – 13 februarie 1880) şi numit trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma (4 noiembrie 1885 – 1 martie 1891) şi Londra (1 martie 1891 – 1 aprilie 1893). Încetează din viaţă în ziua de 4 octombrie 1894, la Plăineşti (jud. Rm Sărat).
				Mitropolitul primat Calinic Miclescu S-a născut la 16 aprilie 1822, la Suceava. Pe numele de botez Constantin, descinde dintr-o familie veche boierească, ca fiu al logofătului Scarlat Miclescu şi al Mariei Beldiman. Călugărit la Huşi (1842), ieromonah (1843), stareţ la Slatina (1851- 1858). Este ales deputat în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857). Locţiitor de episcop la Huşi (1858 – 1861), locţiitor al Scaunului mitropolitan (7 mai 1863) şi Mitropolit al Moldovei (10 mai 1865). În noul regim politic, Miclescu se implică în mişcarea separatistă de la Iaşi (3 aprilie 1866), arestat şi judecat, este graţiat de domnul Carol I la 10 mai 1866  şi reaşezat în Scaunul mitropolitan la 2 iunie 1866. La 19 ianuarie 1871 este ţinta unui atentat comis de arhimandritul Clement Nicolau, fiind rănit. Este ales Mitropolit primat (31 mai 1875), senator de drept. Preşedintele Senatului:   9 iunie – 19 noiembrie 1875                                                 19 noiembrie 1875 – 3 martie 1876                                                 19 aprilie – 15 noiembrie 1876                                                 15 noiembrie 1876 – 23 martie 1877                                                 15 aprilie – 17 noiembrie 1877                                                 15 aprilie – 17 noiembrie  1877                                                 17 noiembrie 1877 – 25 noiembrie 1878                                                 25 noiembrie 1878 – 25 martie 1879 Încetează din viaţă la 14 august 1886, la Bucureşti.
				Constantin Bosianu S-a născut la 10 februarie 1815, în Bucureşti. Descendent dintr-o veche familie boierească,  a fost fiul cel mai mare al paharnicului Andrei Bosianu. După absolvirea Colegiului ,,Sf. Sava” din Bucureşti, intră în administraţie, ca slujbaş, apoi ca şef la Controlului obştesc din Departamentul finanţelor. În 1845 pleacă la Paris cu o bursă, unde îşi ia bacalaureatul în litere la Sorbona (1847) şi doctoratul în drept (1851). În ţară, este numit profesor de drept roman la Şcoala de drept înfiinţată în cadrul colegiului ,,Sf. Sava” (2 noiembrie 1851), director al Eforiei Şcoalelor (19 ianuarie 1852), calitate în care lucrează în organizarea învăţământului, îndeosebi a celui juridic, director al Departamentului dreptăţii (1856 – 1857). Bosianu participă la mişcarea unionistă, fondează ziarul ,,România (1857) şi este ales vicepreşedinte al Comitetului central al Unirii – Bucureşti (3 martie 1857), deputat la Adunarea Electivă munteană (ianuarie 1859), susţine dubla alegere a lui Al.I. Cuza, profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Bucureşti (nov.1859). Este numit membru al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (11 februarie – 7 martie 1862), deputat în Adunarea Electivă (1862), vicepreşedinte al Consiliului de Stat (2 iulie 1864), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne, agricultură sau lucrări publice (26 ianuarie – 14 iunie 1865), membru al Corpului Ponderator (1865). Adept al ideilor liberale, în noul regim politic este ales senator (din 1867) şi deputat (din 1869), decan al Baroului de Ilfov (1871-1873), primar al Capitalei (1-15 decembrie 1878). Preşedintele Senatului: 29 mai – 17 noiembrie 1879. Preşedinte al Societăţii pentru învăţătura poporului român; membru de onoare al Academiei Române (30 iunie 1879). Încetează din viaţă la 21 martie 1882, la Bucureşti.
			Dimitrie Ghica Cunoscut mai ales ca Beizadea Mitică, Ghica s-a născut la 31 mai 1816. A fost fiul cel mai mic din prima căsătorie a lui Grigore Dim. Ghica, domn al Ţării Româneşti (1822-1828), şi al Mariei (Marghioala) Hangerli. Trimis de timpuriu în străinătate – la străduinţele unchiului său, Matei Ghica – învaţă la Şcoala de Cadeţi din Munchen, reuşind să termine ultimele opt clase în 5 ani (1829-1834). Slujeşte ca maior în garda imperială ţaristă (1835-1837). Se retrage din armată şi întreprinde călătorii prin Europa. În anul 1842 revine în ţară. Atras de ideile înnoitoare ale vremii, Ghica susţine material Societatea studenţilor români de la Paris şi sprijină acţiuni ale Comitetului revoluţionar din Ţara Românească întreprinse la Constantinopol. În 1848, îmbolnăvindu-se de holeră, pleacă la Băile Vâlcele din Transilvania, unde îl  prinde izbucnirea revoluţiei. Întors în Bucureşti (iulie 1848), Căimăcămia îl numeşte la 30 decembrie 1848 în Comisia de ajutorare a refugiaţilor transilvăneni, consilier la Curtea de Apel (1853), prefect al Poliţiei (1854-1857) şi primar al Bucureştiului (1857, reales de patru ori, până în 1861). Ales deputat în Adunarea ad-hoc (1857) şi în Adunarea Electivă munteană (ianuarie 1859), se pronunţă pentru unire. Este numit preşedinte al Curţii de Apel Bucureşti. Face parte din guverne ale Ţării Româneşti: ministru al instrucţiunii publice (17 octombrie – 23 noiembrie 1860), ministru de finanţe (30 aprilie – 11 mai 1861), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne (19 iulie 1861 – 22 ianuarie 1862). Adept în plan politic al ideilor moderate, se numără printre liderii coaliţiei politice care l-a îndepărtat pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În noul regim politic, Ghica este numit: ministru de interne (11 februarie – 10 mai 1866) şi membru al Constituantei din 1866, deputat (din 1866), preşedinte al Consiliului de miniştri (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870), ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (16 noiembrie 1868 – 27 ianuarie 1870; ad-interim 16 noiembrie 1868 – 26 august 1869, 24-27 ianuarie 1870), ministru al afacerilor străine (16 noiembrie 1868 – 26 august 1869), ministru ad-interim la Justiţie (21-24 ianuarie 1870) şi ministru de interne (24-27 ianuarie 1870), preşedintele Adunării Deputaţilor (26 mai 1871 – 16 ianuarie 1875), 24 mai 1875 – 17 februarie 1876). Senator (din 1876), împreună cu V. Boerescu pune bazele, în acelaşi an, grupării politice de centru din jurul ziarului ,,Pressa”. Se înscrie în Partidul Naţional Liberal. Preşedintele Senatului: 17 noiembrie 1879 – 18 noiembrie 1880                                                   18 noiembrie 1880 – 18 noiembrie 1880                                                   18 noiembrie 1881 – 15 noiembrie 1882                                                   15 noiembrie 1882 – 5 martie 1883                                                   13 mai – 16 noiembrie 1883                                                   16 noiembrie 1883 – 23 septembrie 1884                                                   17 noiembrie 1884 – 15 noiembrie 1885                                                   15 noiembrie 1885 – 17 noiembrie 1886                                                   17 noiembrie 1886 – 16 noiembrie 1887                                                   16 noiembrie 1887 – 8 septembrie 1888                                                     9 decembrie 1895 – 16 noiembrie 1896                                                   16 noiembrie 1896 – 15 februarie 1897 Se remarcă în calitatea de prim-efor al Eforiei spitalelor civile (1868-1889), 1896-1897), acţionând pentru reconstruirea Azilului Elena Doamna, ridicarea Băilor Eforie şi înfrumuseţarea oraşului Sinaia;  preşedinte al Societăţii Române de Cruce Roşie (1876 – 1897). Moare la 15 februarie 1897, la Bucureşti.
			Generalul Ioan Em. Florescu Născut în ziua de 7 august 1819, a fost fiul marelui vornic Manolache şi al Zincăi Falcă. Primele învăţături le primeşte în familie, după care este înscris la Colegiul ,,Sf. Sava”  (1832). În anii de şcoală îşi încearcă talentul în actorie şi exersează traduceri în franceză. Intrat în armată la 14 ani, ca iuncher, în 1835 este înaintat praporgic. Trimis la Paris (1836), învaţă patru ani la Liceul ,,Louis le Grand” şi doi ani la Şcoala de Stat Major. În ţară, Florescu este numit, având gradul de căpitan, adjutant al domnitorului Gheorghe Bibescu (1843), cu a cărui fiică, Ecaterina, se căsătoreşte în anul 1845. La 23 aprilie 1848 este făcut colonel şi numit vornic al temniţelor. În timpul revoluţiei îşi dă demisia din armată (16 iunie 1848) şi îl urmează pe Gh. Bibescu în exil. Participă ca voluntar, sub comanda generalului Lüders, la campania armatei ruse din Transilvania fiind decorat de ţarul Nicolae I. Sub domnia lui Barbu Ştirbei, îl întâlnim adjutant domnesc, vornic al temniţelor, efor al drumurilor, membru în comisia de organizare a Şcolii Militare din Bucureşti, unde predă cursul de strategie şi tactică militară. În războiul Crimeii slujeşte la Cartierul general rus. Se pronunţă pentru unire şi face parte din Adunarea Electivă munteană (ianuarie 1859). Este ales în Comisia Centrală de la Focşani. La 19 noiembrie 1859 este reprimit în Corpul de Stat major al armatei şi numit ministru de război în guverne ale Ţării Româneşti (28 noiembrie 1859-28 mai 1860, 30 august 1860 – 17 aprilie 1861) şi Moldovei (14 iulie 1860 – 17 ianuarie 1861, 18 ianuarie – 17 aprilie 1861), şef al Statului major general al armatei Principatelor Unite (30 mai 1860), în Guvernul unic al ţării are funcţiile de: ministru de război (30 septembrie 1862 – 11 octombrie 1863) şi ministru de interne, agricultură şi lucrări publice (14 iunie 1859 – 30 ianuarie 1866), membru al Corpului Ponderator (1864). În intervalul 1859-1866 este comandant şef (cu grad de general de brigadă din 14 iulie 1860) al Şcolii Superioare de Război; a scris şi lucrări de specialitate. În noul regim politic, Florescu se manifestă ca adept al ideilor conservatoare deputat (din 1868) şi senator (din 1876), general de divizie (8 aprilie 1873). Este numit ministru de război (14 martie 1871 – 31 martie 1876), preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de război şi ministru ad-interim la Interne (4-26 aprilie 1876). Împreună cu ceilalţi membri ai cabinetului conservator Lascăr Catargiu este dat în judecată de Camera liberală (iulie 1876) şi este împiedicat de Guvernul liberal să ia parte la campania independenţei. Preşedintele Senatului:  4 noiembrie 1888 – 15 noiembrie 1889                                                 15 noiembrie – 7 decembrie 1889                                                 17 noiembrie 1890 – 21 februarie 1891 Preşedinte al Consiliului de Miniştri  (21 februarie – 25 noiembrie 1891). Se numără printre conducătorii Ateneului Român, preşedinte al Societăţii pentru învăţătura poporului român şi preşedinte de onoare al Societăţii de dare de semn. Moare la 10 mai 1893, la Paris.
			Nicolae Kretzulescu Născut la 1 martie 1812, la Bucureşti, învaţă în particular cu dascăli greci şi ia lecţii de franceză. Încă din timpul studiilor intră şi în dregătorii: registrator la Secţia Civilă a Curţii de Apel (octombrie 1832), comisar al Departamentului din Lăuntru (1833). În anul 1834 pleacă la Paris, unde îşi ia bacalaureatul şi studiază medicina, obţinând doctoratul în 1839. În ţară era rânduit medic pentru culoarea de Negru (februarie 1840), deschide o Şcoală de mică chirurgie la Spitalul Colţea (ianuarie 1842), tipăreşte cel dintâi Manual de anatomie în limba română (1843), doctor la Spitalul Pantelimon (1847). Animat de ideile liberale, Kretzulescu ia parte la pregătirea şi acţiunile revoluţionare de la 1848 în Ţara Românească. Guvernul provizoriu îl trimite în Ungaria pentru a pune la cale o înţelegere maghiaro-română împotriva Rusiei; numit în Comisia pentru pregătirea Constituţiei, şi anume pentru Şcoli şi lucrări publice, precum şi inspector administrativ pentru 6 judeţe. După înăbuşirea revoluţiei, reuşeşte să scape de arestare şi pleacă la Paris, iar de aici la Constantinopol , unde este numit medic al cazărmii Kuleli. Se întoarce în ţară în iulie 1849; medic la Spitalul Colţea (1851- 1854); în continuare ocupă posturi importante, respectiv director la Departamentul din Lăuntru, membru al Curţii de Apel (1855) şi al Înaltei Curţi de Justiţie (1856), ministru de finanţe (23 octombrie 1857 – 29 octombrie 1858). După Unirea Principatelor face parte din guverne ale Ţării Româneşti: ministru de interne (27 martie – 6 septembrie 1859) şi ministru ad-interim la Afaceri Străine (1-6 septembrie 1859), preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de interne (6 septembrie -11 octombrie 1859) şi ad-interim la Afaceri Străine (6 septembrie – 10 octombrie 1859). Este numit membru al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (11 februarie -7 martie 1862), iar în Guvernul unic al ţării, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de interne (24 iunie 1862 – 11 octombrie 1863), ministru ad-interim la Justiţie (30 decembrie 1862- 14 iunie 1863, 8-15 august 1863), ministru al justiţiei, cultelor şi instrucţiunii publice (19 iulie 1864 – 21 ianuarie 1865), preşedintele Consiliului de Miniştri (14 iunie 1865 – 11 februarie 1866), ministru de finanţe (14 iunie 1865 – 30 ianuarie 1866) şi ministru de interne, agricultură şi lucrări publice (30 ianuarie – 11 februarie 1866), membru al Corpului Ponderator (1864). După lovitura de forţă din 11 februarie 1866, Kretzulescu este supravegheat de guvernul Locotenenţei Domneşti ca fost cuzist şi trimis în judecată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Scos de sub acuzaţie, reintră în viaţa politică: senator (din 1867) şi deputat (din 1870), ministru de justiţie (11 martie – 8 iunie 1871) şi ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (11 martie 1871 – 15 decembrie 1873, ad-interim 11 martie – 8 iunie 1871), agent diplomatic şi consul general la Berlin (15 decembrie 1873 – 1 mai 1876), ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (11 iulie 1879 – 22 ianuarie 1880), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Roma (22 ianuarie 1880 – 25 iulie 1881) şi Petersburg (25 iulie 1881 – 10 aprilie 1886). Preşedintele Senatului, 13 decembrie 1889 – 17 noiembrie 1890 Trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Paris (15 noiembrie 1891- 29 ianuarie 1893). Membru (9 septembrie 1871) şi preşedintele Academiei Române (18 august 1872 – 16 august 1873, 29 martie 1895 – 1 aprilie 1898) Moare la 26 iunie 1990, la Leordeni (jud. Muscel).
			Constantin Boerescu S-a născut în anul 1836, la Bucureşti, în familia pitarului Constantin Boerescu, fiind fratele mai mic al lui Vasile Boerescu. După ce termină Colegiul ,,Sf. Sava” din Bucureşti (perioada din care datează încercările sale scriitoriceşti), în anul 1856 pleacă la Paris, unde obţine doctoratul în drept. Aici susţine în scris, ideile ,,unirii”. În ţară este numit profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti (14 ianuarie 1863 – 1 octombrie 1894). În timpul domniei lui Al. I. Cuza este ales deputat în Adunarea Electivă (1865) şi numit efor avocat al Ministerului de Finanţe (17 decembrie 1865). Boerescu intră în rândurile grupării conservatoare, ajungând membru marcant al Partidului Conservator. Este ales în Constituanta din 1866; deputat (din 1869) şi senator (din 1888); ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (29 martie – 3 noiembrie 1889). Preşedintele Senatului:    1 mai – 16 noiembrie 1891                                                   16 noiembrie – 11 decembrie 1891                                                   13 iunie 1899 – 16 noiembrie 1899                                                   16 noiembrie 1899 – 16 noiembrie 1900                                                   16 noiembrie 1900 – 14 februarie 1901                                                   25 februarie – 16 noiembrie 1905                                                   16 noiembrie 1905 – 16 noiembrie 1906                                                   16 noiembrie 1906 – 26 aprilie 1907 Încetează din viaţă în ziua de 23 octombrie 1908, la Bucureşti.
			George Gr. Cantacuzino Urmaş al unei familii boiereşti ilustre, s-a născut la Bucureşti , la 22 septembrie 1837. Fiu al marelui vornic Grigore Cantacuzino şi al Alexandrinei (Luxiţa) Kretzulescu, a fost supranumit ,,Nababul” pentru bogăţia provenită din numeroasele sale proprietăţi. Primele învăţături le primeşte la Bucureşti , iar la Paris îşi ia bacalaureatul şi dobândeşte doctoratul în drept (1858). Întors în ţară (1862) intră în magistratură: judecător la Tribunalul Ilfov, membru al Curţii de Apel Bucureşti (până la 14 mai 1864). Ca membru al Lojii ,,Sages d’Heliopolis” (din 1865), participă activ la acţiunile coaliţiei politice care a impus îndepărtarea lui Alexandru Ioan I. Reintră în magistratură ca preşedinte de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (18 aprilie 1866). Adept al ideilor conservatoare, Cantacuzino face parte din Constituanta din 1866; deputat (din 1866), primar al Capitalei (mai 1869 – ianuarie 1870). Este numit: ministru al justiţiei (24-27 ianuarie 1870), ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (16 decembrie 1873 – 7 ianuarie 1875) şi ministru de finanţe (7 ianuarie 1875 – 30 ianuarie 1876). Senator (din 1876), în timpul Războiului de Independenţă este numit ajutor al comisarului general român pe lângă armata rusă; preşedinte al Adunării Deputaţilor (16 noiembrie 1889- 22 februarie 1891). Preşedintele Senatului:  25 februarie – 16 noiembrie 1892                                                   16 noiembrie 1892 – 16 noiembrie 1893                                                   16 noiembrie 1893 – 16 noiembrie 1894                                                   16 noiembrie 1894 – 24 octombrie 1895 La 30 martie 1899 este ales preşedinte al Partidului Conservator, după care este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900) şi ministru de interne (11 aprilie 1899 – 9 ianuarie 1900). La 8 iulie 1900 aprobă şi prezidează fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Constituţional (,,junimist”), care se menţine până la 13 februarie 1901. Preşedinte al Adunării Deputaţilor (25 septembrie 1900 – 14 februarie 1901) şi preşedintele Consiliului de Miniştri (22 decembrie 1904 – 12 martie 1907). La 3 aprilie 1907 se realizează fuziunea tuturor ,,elementelor” conservatoare, Cantacuzino lăsând şefia Partidului Conservator lui P.P.Carp. Preşedintele Senatului: 10 martie – 15 noiembrie 1911                                                  15 noiembrie 1911 – 17 octombrie 1912                                                  29 noiembrie 1912 – 23 martie 1913 Încetează din viaţă la 23 martie 1913, la Bucureşti.
			Dimitrie A. Sturdza S-a născut la 10 martie 1833, în comuna Miclăuşeni (jud. Roman). Descendent dintr-o veche familie boierească, care a dat ţării şi domnitori, a fost fiul marelui vornic Alexandru Sturdza. Învaţă în Germania, întorcându-se în ţară ca specialist în ştiinţe economice şi financiare şi cu serioase cunoştinţe în domeniul istoriei. Se angajează în lupta pentru unire: membru în Comitetul unionist – Român; deputat (şi secretar) în Adunarea ad-hoc a Moldovei (1857), secretar al Căimăcămiei (octombrie 1858 – ianuarie 1859). După Unirea Principatelor devine secretar particular al lui Al. I. Cuza, ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în Guvernul Moldovei (8 martie – 27 aprilie 1859). Din cauza unor articole la adresa domnitorului, publicate în ,,Steaua Dunării” (decembrie 1860), este judecat şi exilat la o mănăstire. Revine ca ministru al lucrărilor publice în Guvernul Moldovei (18 ianuarie – 21 mai 1861). Adept al ideilor liberale, trece în opoziţie, remarcându-se ca unul dintre cei mai activi participanţi la coaliţia politică ce a dus la îndepărtarea lui Alexandru Ioan I. Treptat, Sturdza se impune ca fruntaş liberal; deputat (din 1866) şi senator (din 1876). Este numit: ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (11 februarie – 13 iulie 1866, 15 iulie 1866- 21 februarie 1867), ad-interim la Finanţe (11-16 februarie 1866) şi ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică (15-19 iulie 1866), agent diplomatic şi consul general la Constantinopol (3 decembrie 1868 – 18 decembrie 1870), ministru de finanţe (18 decembrie 1870 – 11 martie 1871). În timpul guvernării conservatoarea, se manifestă ca un aprig anticarlist (sub pseudonimul Erdmann von Hahn scrie articole în presa străină împotriva domnului Carol I). Se numără printre fondatorii Partidului Naţional Liberal (1875). Este numit: ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (24 iulie 1876 – 5 ianuarie 1877), ministru de finanţe (27 ianuarie – 21 februarie 1877, 25 noiembrie 1878 – 5 iulie 1879, 11 iulie 1879 – 16 februarie 1880, 11 aprilie – 8 iunie 1881), ministru al afacerilor străine (1 august 1882 – 2 februarie 1885), ministru ad-interim la Lucrările Publice (1 august 1884 – 2 februarie 1885), ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (2 februarie 1885 – 1 martie 1888), ministru de finanţe (1-20 martie 1888). Este ales preşedinte al Partidului Naţional Liberal (noiembrie 1892 – ianuarie 1909). Preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine (4 octombrie 1895 – 19 noiembrie 1896), ministru ad-interim la Interne (15 ianuarie – 3 februarie 1896). Preşedintele Senatului: 20 februarie – 31 martie 1897. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine (31 martie 1897 – 30 martie 1899), ministru ad-interim la Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii (29 ianuarie – 30 martie 1899), preşedintele Consiliului de Miniştri (14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904), ministru de război (14 februarie 1901 – 20 decembrie 1904), ad-interim 14 februarie 1901- 18 iulie 1902), ministru al afacerilor străine (14 februarie 1901 – 9 ianuarie 1902), ministru de finanţe ( 9 ianuarie – 18 iulie 1902), ministru ad-interim la Agricultură, Industrie, Comerţ şi Domenii (14-22 noiembrie 1902), ministru ad-interim la Lucrările Publice (22 noiembrie 1902 – 14 noiembrie 1903) şi ministru ad-interim la Afacerile Străine (13-20 decembrie 1904), preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine (12 martie 1907 – 27 decembrie 1908), ministru ad-interim la Război (12-13 martie 1907). Membru (15 septembrie 1871) şi preşedinte al Academiei Române (21 martie – 1882 – 5 aprilie 1884), în calitate de secretar general al acesteia (1884 – 1914), contribuie într-o mare măsură la îmbogăţirea patrimoniului material şi cultural al instituţiei; se remarcă prin elaborarea unor studii istorice importante şi lansarea unor colecţii de documente monumentale. Încetează din viaţă la 8 octombrie 1914, la Bucureşti.
			Eugeniu Stătescu S-a născut la 25 decembrie 1836, în Bucureşti, fiind urmaşul unei familii de mici boieri din jud.Buzău. După studiile gimnaziale şi un an la Facultatea de Drept din Bucureşti, pleacă la Paris, unde obţine licenţa (1863) şi doctoratul în drept (1867). Intră în magistratură: procuror de secţie (22 august 1867) şi prim-procuror  la Tribunalul Ilfov (11 octombrie 1867), procuror de secţie la Curtea de Apel Bucureşti (27 noiembrie 1867), după care practică avocatura în Baroul de Ilfov. Stătescu se numără printre fondatorii (1875) şi membrii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal, deputat (din 1871) şi senator (din 1877). Este numit: ministru al justiţiei (24 iulie 1876 – 27 ianuarie 1877 si 23 septembrie 1877 – 25 noiembrie 1878, 25 noiembrie 1878 – 5 iulie 1879), director al C.F.R. (11 aprilie 1880), ministru de interne (10 aprilie – 8 iunie 1881), ministru al afacerilor străine (9 iunie 1881 – 1 august 1882) şi ministru ad-interim la Justiţie (16 noiembrie 1881 – 25 ianuarie 1882), ministru de justiţie (1 august 1882 – 1 octombrie 1883 şi 16 decembrie 1885 – 1 martie 1888), din nou, ministru de justiţie (4 octombrie 1895 – 19 noiembrie 1896). Preşedintele Senatului: 31 martie – 17 noiembrie 1897                                                  24 martie – 15 noiembrie 1901                                                  15 noiembrie 1901 – 18 iulie 1902 Ministru de justiţie (18 iulie 1902 – 19 octombrie 1903). Încetează din viaţă în ziua de 30 decembrie 1905, la Bucureşti.
			Nicolae Gane S-a născut la 1 februarie 1838, la Fălticeni, ca fiu al postelnicului Matei Gane şi al Ruxandrei Văsescu. Urmează şcoala primară la Fălticeni cu părintele Neofit Scriban, apoi este înscris la pensionul francez al lui Louis Jordan din Iaşi, după care studiază dreptul la Paris, unde îşi ia doctoratul. În ţară este angajat secretar – translatorul directorul general al închisorilor din Moldova (1857). În acelaşi an intră în magistratură ca judecător la Tribunalul Suceava, de unde este destituit din cauza manifestărilor pro-unioniste. După unire, este numit: preşedinte al Tribunalului Suceava (16 februarie 1861), membru al Curţii de Întărituri Iaşi (1861), prefect al jud. Suceava (1863) şi Dorohoi, membru al Curţii de Apel Focşani (17 iulie 1864) şi, în anul următor, al Tribunalului Iaşi (până la 18 octombrie 1867), preşedinte de secţie la Tribunalul Focşani (8 ianuarie 1869) şi procuror general la Curtea de Apel Iaşi (12 februarie 1869). Membru de bază al Societăţii ,,Junimea”, publică nuvele şi poezii lirice în revista ,,Convorbiri literare”. De asemenea, Gane se angajează în politică: prefect al jud. Iaşi (26 aprilie 1870 – 9 ianuarie 1871), deputat din partea grupării junimiste (din 1871), primar al oraşului Iaşi (iunie 1872 – mai 1876, aprilie – iunie 1881). În anul 1883 aderă la Partidul Naţional Liberal; primar al oraşului Iaşi (iunie 1887 – martie 1888), senator (din 1888), este numit ministru al agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor (1-20 martie 1888), din nou primar al Iaşului (ianuarie 1896 – aprilie 1899) Preşedintele Senatului: 18 noiembrie 1897 – 16 noiembrie 1898                                                  16 noiembrie 1898 – 21 aprilie 1899 Prefect al jud. Iaşi (16 februarie 1901) şi primar al aceluiaşi oraş (iulie 1907 – ianuarie 1911). Membru al Academiei Române (1 aprilie 1908). Încetează din viaţă la 16 aprilie 1916, la Iaşi.
			Petre S. Aurelian S-a născut la 13 decembrie 1833, la Slatina, în familia unui învăţător transilvănean stabilit în 1817 în Ţara Românească. Tatăl moare la 12 octombrie 1835, iar mama se recăsătoreşte cu Matei Musceleanu, secretar al magistratului oraşului. Ca fiu de învăţător, după şcoala primară, primeşte o bursă din parte Eforiei Şcoalelor şi îşi continuă învăţătura la Colegiul ,,Sf. Sava” din Bucureşti, pe care îl termină în 1854. Urmează scurt timp studii de medicină şi juridice, dar, cum în 1856 obţine o bursă tot din partea Eforiei Şcoalelor pentru specializarea în ştiinţe agricole, pleacă la Grignon, în Franţa, unde absolvă Şcoala Imperială de Agricultură (1859). În ţară este numit: director la Imprimeria Statului şi Monitorului Oficial (octombrie 1860 – iulie 1861), redactor la ,,Monitorul Comunelor Rurale”  (27 iulie 1862), Şef al Secţiunii agricultură şi comerţ din Ministerul Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice (4 august 1862), profesor (director din 1863) la Şcoala de Agricultură şi Silvicultură din Pantelimon iar din 16 septembrie 1865 este membru în Consiliul general al instrucţiunii. Conduce ,,Revista Ştiinţifică” (1870 – 1882), ,,Economia naţională” (1873 – 1876, 1885 – 1901), ,,Economia rurală” (1876-1877, 1881 – 1884), iar din 3 iulie 1878 devine profesor de economie rurală şi drept administrativ la Şcoala de Poduri şi Şosele. Intrat în politică, Aurelian se înscrie în Partidul Naţional Liberal, deputat (din 1879) şi senator (din 1884). Este numit: ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (21 august 1877 – 26 mai 1878), ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1 august 1882 – 23 iunie 1884) şi ministru al lucrărilor publice (29 aprilie  1887 – 20 martie 1888), preşedintele Adunării Deputaţilor (9 decembrie 1895 – 21 noiembrie 1896). Se impune ca lider al grupării dizidente ,,drapeliste” din PNL, constituită în anul 1896; preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor (21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897), ministru ad-interim la Afacerile Străine (13-26 martie 1897). În anul 1899 revine la matca liberală, ministru de interne (14 februarie 1901 – 18 iulie 1902) şi ministru al agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor (18 iulie – 14 noiembrie 1902). Preşedintele Senatului: 16 noiembrie 1902 – 17 noiembrie 1903                                                   17 noiembrie 1903 – 16 noiembrie 1904                                                   16 noiembrie – 23 decembrie 1904                                                     9 iunie – 16 noiembrie 1907                                                              16 noiembrie 1907 – 18 noiembrie 1908                                                   18 noiembrie 1908 – 24 ianuarie 1909 Membru (9 septembrie 1871) şi preşedinte al Academiei Române (26 martie 1901 – 23 martie 1904). Încetează din viaţă la 24 ianuarie 1909, la Bucureşti.
			Generalul Constantin Budişteanu Născut în ziua de 4 noiembrie 1838, la Bucureşti , ca fiu al serdarului Alexandru Budişteanu şi al Elenei Bârsescu. Se numără printre absolvenţii primei promoţii a Şcolii Militare din Bucureşti (1854 – 1856), după care urmează, în străinătate, studii de stat major. La 16 mai 1867 este confirmat şef al Statului major de geniu. Colonel (1 ianuarie 1876) şi comandant al Regimentului 6 infanterie, ia parte la Războiul de Independenţă, fiind grav rănit pe frontul Plevnei. Este înaintat general de brigadă (16 martie 1883). Politic, Budişteanu face parte din Partidul Naţional Liberal; senator (din 1884) şi deputat (din 1888). Este numit comandant al Corpului 4 armată (1 decembrie 1891), general de divizie (10 mai 1892), ministru de război (4 octombrie 1895 – 19 noiembrie 1896), comandant al Corpului 1 armată de la 1 decembrie 1896 până la 1 aprilie 1897, când părăseşte cadrele armatei. Participă la acţiunile iniţiate de Liga Culturală. Preşedintele Senatului:  28 ianuarie – 16 noiembrie 1909                                                   16 noiembrie 1909 – 15 noiembrie 1910                                                   15 noiembrie 1910 – 10 ianuarie 1911 Moare la 7 noiembrie 1911, la Bucureşti.
			Theodor Rosetti S-a născut la Iaşi (sau Soleşti, jud. Vaslui) într-o veche familie boierească. Fiul postelnicului George Rosetti şi al Caterinei Sturdza, a fost botezat în ziua de 5 mai 1837. Învaţă în particular cu dascăli germani, urmează liceul de la Viena (1853 – 1855) şi, tot aici, dreptul (1855-1859), obţine licenţa de drept la Paris prin echivalarea studiilor. În timpul domniei lui Al. I. Cuza, cumnatul său, îndeplineşte funcţii în magistratură şi administraţie, dobândind şi dreptul de practicare a avocaturii (14 august 1863), membru al Tribunalului Iaşi (19 ianuarie 1861) şi al Curţii de Apel Iaşi (6 august 1862 – 17 ianuarie 1864), avocat, prefect al jud. Vaslui (2 mai 1864 – 11 februarie 1866), totodată, este profesor de economie politică şi finanţe la Universitatea din Iaşi (9 martie 1864). Rosetti este ales în Constituanta din 1866. Reintră în magistratură, ca preşedinte al Tribunalului Vaslui (4 februarie 1869). Este unul dintre întemeietorii Societăţii ,,Junimea”, căreia îi dă şi denumirea şi a cărei ideologie o susţine într-o suită de eseuri. Este numit agent diplomatic şi consul general la Berlin (6 mai 1872 – 26 noiembrie 1873), consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (26 noiembrie 1873 – 7 ianuarie 1875), deputat (din 1875) şi senator (din 1879), ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (7 ianuarie 1875 – 31 martie 1876), consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (31 martie 1876 – 7 februarie 1879, 28 iulie 1882 – 1 iunie 1883, când este ales preşedinte de secţie, până la 23 martie 1888). Acţionează pentru afirmarea grupării junimiste în rândul conservatorilor, ceea ce a dus la constituirea Partidului Constituţional din 1891 (care va reveni definitiv la conservatori în 1907). Preşedintele Consiliului de Miniştri (23 martie -12 noiembrie 1888, 12 noiembrie 1888- 26 martie 1889) şi ministru de interne (23 martie -12 noiembrie 1888), ministru de justiţie şi ministru ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică (5 noiembrie 1889 – 16 noiembrie 1890), guvernator al BNR (17 noiembrie 1890 – 21 noiembrie 1895), membru al Curţii Permanente de Arbitraj Internaţional de la Haga (16 noiembrie 1906), ministru de finanţe (28 martie – 14 octombrie 1912). Preşedintele Senatului: 27 martie – 3 iulie 1913. Încetează din viaţă la 7 iulie 1923, la Bucureşti.
					Ion N. Lahovari Provine dintr-o veche familie boierească. S-a născut la 25 ianuarie 1844, la Bucureşti, fiind cel de-al doilea fiu al lui Nicolae şi Eufrosinei Lahovari. Urmează liceul la Paris, iar din 1862 face studii universitare (juridice), obţinând doctoratul în drept şi licenţa în litere la Sorbona (1868). În ţară, intră în magistratură (13 august 1868), ajungând preşedinte de secţie la Tribunalul Ilfov (17 ianuarie 1869), procuror (29 noiembrie 1869) şi procuror general la Curtea de Apel Bucureşti (31 august 1870), demisionează (februarie 1871) şi practică avocatura în Baroul Ilfov. Lahovari se lansează în politică în rândurile grupării conservatoare; deputat (din 1871). Voluntar în Războiul de Independenţă, despre care a lăsat o interesantă scriere memorialistică. Fondator (februarie 1880) şi fruntaş al Partidului Conservator. Este numit: trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Paris (1 aprilie 1893 – 24 octombrie 1895), ministru al afacerilor străine (11 aprilie 1899 – 7 iulie 1900), senator (din 1904), membru al Curţii Permanente de Arbitraj Internaţional de la Haga (30 noiembrie 1906), ministru al agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor (22 decembrie 1904 – 26 februarie 1907) şi ministru al afacerilor străine (9 februarie – 12 martie 1907, ad-interim 9-26 februarie 1907), ministru al agriculturii şi domeniilor (29 decembrie 1910 – 28 martie 1912). Preşedintele Senatului: 3 iulie 1913 – 11 ianuarie 1914 La 18 mai 1915 este ales preşedinte al Partidului Conservator (ramura antantofilă). Încetează din viaţă la 14 iunie 1915, la Bucureşti.
					Basile M. Missir S-a născut la 17 iulie 1843 la Focşani. Urmează studii juridice mai întâi la Facultatea de Drept din Iaşi (1860), apoi la Paris, unde obţine licenţa în drept. Intră în magistratură: procuror (4 aprilie 1869) şi prim procuror (25 noiembrie 1869) la Tribunalul Ilfov; procuror la Curtea de Apel Bucureşti (31 august 1870), avocat al statului pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (12 februarie 1872-18 aprilie 1874). Missir intră în politică în rândurile Partidului Naţional Liberal; prefect al jud. Brăila (1877- 20 iunie 1877), avocat al statului pe lângă curţile şi tribunalele din Bucureşti (12 noiembrie 1880 – 12 octombrie 1889). Din 1896 face parte din gruparea disidentă ,,drapelistă”, deputat (din 1897). Revine la liberali în 1899. Ministru al agriculturii, industriei, comerţului şi domeniilor (14 februarie 1901 – 18 iulie 1902), preşedinte al Adunării Deputaţilor (15 decembrie 1909 – 6 februarie 1910), senator (din 1914). Preşedinte al Senatului: 21 februarie – 22 aprilie 1914                                                   10 iunie – 17 noiembrie 1914                                                   17 noiembrie 1914 – 16 noiembrie 1915                                                   16 noiembrie 1915 – 9 decembrie 1916 Încetează din viaţă la 21 aprilie 1929, la Bucureşti.
					Emanoil Porumbaru Urmaş al unei familii boiereşti muntene, s-a născut în anul 1845, la Bucureşti. Învaţă în străinătate, luându-şi licenţa în drept şi doctoratul în ştiinţe politice şi administrative la Universitatea din Liege. Se consacră (din 1868) carierei diplomatice, ajungând şef de cabinet la Divizia politică (până în 21 februarie 1876) şi şef al Diviziei consulare, a convenţiunilor internaţionale şi contenciosului din Ministerul Afacerilor Străine (16 mai 1882- 4 aprilie 1883). Porumbaru se lansează în politică în rândurile Partidului Naţional Liberal, deputat (din 1883), ia parte, în 1896, la constituirea grupării ,,drapeliste” disidente din PNL, senator (din 1899), an în care revine la liberali. Este numit: ministru al lucrărilor publice (21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897), 14 noiembrie 1903 – 20 decembrie 1904), ministru al afacerilor străine (4 ianuarie 1914 – 8 decembrie 1916). Preşedinte al Senatului: 9 decembrie 1916 – 15 decembrie 1917 15 decembrie 1917 – 15 aprilie 1918. Încetează din viaţă în ziua de 11 octombrie 1921, la Bucureşti.
					Dimitrie Dobrescu S-a născut în anul 1852, fiind cunoscut, mai ales, ca Matache D. Urmează studii juridice şi îşi ia licenţa în drept la Paris. Intră în magistratură ca supleant, după care revine membru la Tribunalul Ilfov (17 octombrie 1883), director (secretar general) al Domeniilor statului (1 aprilie 1884) şi secretar general al Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (23 martie 1888 – 11 noiembrie 1889), consilier la Curtea de Apel Bucureşti (27 august 1890), secretar general al Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor (28 noiembrie 1890 – 4 martie 1891), (19 decembrie 1891 – octombrie 1895), după care funcţionează ca avocat al statului la acelaşi minister. Politic, Dobrescu se află printre semnatarii actului de constituire a Partidului Constituţional (1 mai 1891), iar după fuziunea conservatorilor activează în Partidul Conservator, apoi prefect al Poliţiei Capitalei şi primar al acesteia (martie 1911- octombrie 1912), deputat (din 1911) şi senator (din 1912), director general în Direcţiunea timbrului şi contenciosului din Ministerul de Finanţe, ministru de justiţie (6 martie – 4 iunie 1918), consilier la Curtea de Conturi (1 aprilie 1925). Preşedinte al Senatului: 4 iunie – 5 noiembrie 1918 Încetează din viaţă la 13 februarie 1934, la Bucureşti.
					Paul Bujor S-a născut la 20 iulie 1862, la Bereşti (jud. Covurlui), în familia unui funcţionar comunal. Urmează şcoala primară şi Liceul ,,Codreanu” din Bârlad (bacalaureatul în 1880, la Bucureşti) şi Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. Pentru a-şi continua studiile se angajează copist şi arhivar la Direcţiunea contribuţiunilor directe din Ministerul de Finanţe (1 iulie 1881). În 1887 pleacă la Paris si apoi la Geneva, unde obţine doctoratul în ştiinţele naturale (1891). În ţară lucrează în Laboratorul de fiziologie (5 octombrie 1891) şi este numit, la 30 septembrie 1895, profesor de zoologie şi morfologie animală la Universitatea din Iaşi (până în 1936). Este unul dintre creatorii şcolii româneşti de hidrobiologie. Codirector (1906-1907) al revistei ,,Viaţa românească”, scrie nuvele şi schiţe inspirate din lumea ţărănească. Politic, Bujor se apropie de Partidul Naţional Liberal, senator (din 1914), în decembrie 1918 intră în Partidul Ţărănesc. Preşedintele Senatului: 28 noiembrie 1919 – 26 martie 1920 După fuziunea din 1926, devine fruntaş al Partidului Naţional - Ţărănesc, deputat (din 1926). Membru al Academiei R.P.R. (12 august 1948). Moare la 17 mai 1952, la Bucureşti.
					Generalul Constantin Coandă S-a născut la 4 martie 1857, la Craiova. A fost fiul lui Mihalache Coandă şi al Teodorei, fiica arendaşului grec Panait Theodoru. Urmează cursurile Şcolii Militare, la început la Iaşi, apoi la Bucureşti (1875 – 1877). După campania independenţei, pleacă la Paris (1880), unde studiază la Şcoala Politehnică (obţine licenţa în matematici) şi la Şcoala de Artilerie de la Fontainebleau. Revenit în ţară (1883), funcţionează ca profesor la Şcoala Politehnică şi la Şcoala de Artilerie şi Geniu din Bucureşti. Este numit ataşat militar la Viena (1887 – 1889) şi Bruxelles, lt.colonel adjutant (10 mai 1890) pe lângă principele moştenitor Ferdinand, colonel (8 aprilie 1896), secretar general al Ministerului de Război (16 februarie 1901), avansat general de brigadă (7 noiembrie 1902), inspector general al Artileriei (16 decembrie 1904), comandant al Cetăţii Bucureşti şi general de divizie (1 aprilie 1911) şi apoi din nou inspector general al Artileriei (17 noiembrie 1911). După intrarea României în Războiul de Întregire, Coandă este trimis şef al Misiunii militare române, în calitate de ministru plenipotenţiar, pe lângă Marele cartier general rus. În martie 1917, corpul de voluntari români format la Kiev este pus sub comanda sa; arestat de bolşevici, scapă de moarte datorită intrării trupelor germane la Kiev. La 1 ianuarie 1917 este avansat general de corp de armată; preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine (24 octombrie – 29 noiembrie 1918), face parte din delegaţia României la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Politic, se distinge ca fruntaş al Partidului Poporului; senator (din 1920). Preşedintele Senatului: 22 iunie – 29 noiembrie 1920                                                    29 noiembrie 1920 – 29 noiembrie 1921                                                    29 noiembrie 1921 – 22 ianuarie 1922 Este rănit în atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920. Ministru al industriei şi comerţului (30 martie – 8 iulie 1926). Preşedintele Senatului: 8 iulie – 10 august 1926. Ministru de stat, preşedinte interimar al Consiliului de Miniştri (10 august – 13 noiembrie 1926). Preşedintele Senatului, 16 noiembrie 1926 – 5 iunie 1927. Încetează din viaţă la 30 septembrie 1932, la Bucureşti.
					Mihail Pherekyde S-a născut la 14 noiembrie 1842, la Bucureşti. Descendent al unei familii de macedoneni, a fost fiul lui Ştefan Pherekyde, cunoscut jurisconsult. La vârsta de 10 ani este trimis în Franţa, urmează cursurile liceale la Douai şi Metz şi le sfârşeşte la Paris (Liceul ,,Louis le Grand”), după care obţine licenţa în litere la Sorbona (1862) şi doctoratul în drept (1866). În ţară este numit şef de birou la Diviziunea civilo-criminală din Ministerul de Justiţie (30 noiembrie 1866) şi procuror la Tribunalul din Ilfov (6 februarie-22 august 1867), după care practică avocatura în Baroul de Ilfov. În anul 1875 intră în politica militantă, fiind unul dintre fondatorii Partidului Naţional Liberal, deputat (din 1876) şi senator (din 1905). Este numit: ministru al justiţiei (27 aprilie – 23 iulie 1876), ministru al agriculturii, comerţului şi lucrărilor publice (25 noiembrie 1878 – 5 iulie 1879), ministru al justiţiei (10 aprilie – 8 iunie 1881, 9 iunie - 16 noiembrie 1881), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Paris (16 noiembrie 1881 – 24 septembrie 1884), ministru al afacerilor străine (16 decembrie 1885 – 20 martie 1888), cenzor la Banca Naţională a României (18 februarie 1896), ministru de interne (31 martie 1897 – 30 martie 1899), preşedintele Adunării Deputaţilor (24 martie 1901 – 9 decembrie 1904, 8 iunie 1907 – 15 decembrie 1909), ministru de interne (15 decembrie 1909 – 6 februarie 1910), preşedintele Adunării Deputaţilor (6 februarie 1910 – 10 ianuarie 1911, 21 februarie – 22 aprilie 1914, 7 iunie 1914 – 11 decembrie 1916), ministru secretar de stat (11 decembrie 1916 – 10 iulie 1917, 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919). Preşedintele Senatului:  31 martie – 28 noiembrie 1922                                                    28 noiembrie 1922 – 16 octombrie 1923                                                    16 octombrie 1923 – 15 octombrie 1924                                                    15 octombrie 1924 – 15 octombrie 1925                                                    15 octombrie 1925 -  24 ianuarie 1926 Încetează din viaţă la 24 ianuarie 1926, la Bucureşti.
					Traian Bratu S-a născut la Răşinari (jud. Sibiu), în ziua de 25 octombrie 1875. Urmează şcoala primară în comuna natală, Liceul Maghiar de Stat din Sibiu (bacalaureatul în 1893) şi Facultatea de Filozofie şi Litere din Bucureşti (licenţiat în 1899). Predă germana la gimnaziul şi seminarul din Râmnicu Vâlcea (din 1990) şi la Liceul Naţional din Iaşi (din 1902). Dobândeşte doctoratul în filozofie (germanistică) la Universitatea din Berlin (1907). La 15 octombrie 1907 este numit profesor de limba şi literatura germană la Universitatea din Iaşi, unde este ales şi rector (15 octombrie 1921 – 6 decembrie 1922, 1 decembrie 1932 – 1 iunie 1938). În martie 1928, Bratu se înscrie în rândurile Partidului Naţional - Ţărănesc, senator (din 1928). Preşedintele Senatului: 23 decembrie 1928 – 15 noiembrie 1929  15 noiembrie 1929 – 15 noiembrie 1930  15 noiembrie 1930 – 30 aprilie 1931 La 1 martie 1937 este victima unui atentat comis de trei legionari. Încetează din viaţă în Bucureşti, la 21 iulie 1940.
					Constantin I. Nicolaescu S-a născut la 3 februarie 1861, la Târgoviste. Urmează Liceul ,,Sf. Sava”din Bucureşti, se înscrie la Universitatea din acelaşi oraş unde obţine licenţa în drept; magistrat şi avocat. Politic, Nicolaescu se înscrie în Partidul Naţional Liberal, deputat (din 1892), prefect al jud. Dâmboviţa (aprilie 1897 – martie 1899 şi, din nou, 15 februarie 1901), secretar general al Ministerului de Interne (2 august 1902- 20 decembrie 1904, 12 martie 1907 – 28 iulie 1908), director al Casei Rurale (iulie 1908), senator (din 1914), vicepreşedinte al Comitetului agrar (1920). Preşedintele Senatului: 3 februarie – 27 martie 1926 18 iulie – 15 octombrie 1927 15 octombrie 1927 – 15 octombrie 1928 15 octombrie – 10 noiembrie 1928 Încetează din viaţă la 20 mai 1945, la Târgovişte.
					Nicolae Costăchescu S-a născut la 18 februarie 1876, la Huşi. Studiile superioare le urmează la Universitatea din Iaşi, luându-şi licenţa în ştiinţele fizico-chimice (1901) şi doctoratul în chimie (1905). Îşi completează specializarea la Universitatea din Zürich (1906- 1908). Profesor de chimie minerală la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi (din 1912), devine unul dintre chimiştii de seamă ai epocii. Costăchescu este membru de frunte al Partidului Ţărănesc (decembrie 1918), senator (din 1926). După fuziunea din 1926, membru marcant al Partidului Naţional - Ţărănesc, deputat (din 1927). Este numit: ministru al instrucţiunii (10 noiembrie 1928 – 14 noiembrie 1929) şi ministru al instrucţiunii publice şi al cultelor (14 noiembrie 1929 – 7 iunie 1930); 13 iunie – 8 octombrie 1930, 10 octombrie 1930- 4 aprilie 1931). Preşedintele Senatului: 4 august – 16 noiembrie 1932 16 noiembrie 1932- 18 noiembrie 1933 Membru de onoare al Academiei Române (30 mai 1936). Încetează din viaţă la 14 iulie 1939, la Iaşi.
					Mihail Sadoveanu S-a născut la 5 noiembrie 1880, în Paşcani (jud. Baia). A fost fiul avocatului Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursachi (din neam de răzeşti). Urmează şcoala primară în oraşul natal, gimnaziul la ,,Alexandru Donici” din Fălticeni (1892-1897) şi Liceul Naţional din Iaşi (1897 – 1900). Încă din liceu se dedică activităţii literare. Înscris la Facultatea de Filozofie şi Litere (1903), nu dă nici un examen. Funcţionează ca profesor suplinitor la Fălticeni şi, din octombrie 1903, ca redactor la revista ,,Sămănătorul”. Angajat copist la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1904), ajunge subşef de birou şi inspector al cercurilor culturale (1 aprilie 1907); director al Teatrului Naţional din Iaşi (1 aprilie 1910 – 1919). În anii Războiului de Întregire conduce ziarul ,,România”. Între 1912 şi 1922 este profesor suplinitor de română la Şcoala Normală ,,Vasile Lupu” din Iaşi. Membru al Academiei Române (1 iunie 1921), se impune ca unul dintre marii scriitori români. Sadoveanu face parte, o vreme, din Partidul Poporului; deputat (din 1926), preşedinte al Consiliului de Administraţie al R.M.S. (1 iunie 1927), senator (din 1931). Preşedintele Senatului: 18 iunie – 15 noiembrie 1931                                                  15 noiembrie 1931 – 10 iunie 1932 În iunie 1932, intră în Uniunea Agrară din care se retrage în 1936. După război, membru al Adunării Deputaţilor (1946), membru al prezidiului R.P.R (30 decembrie 1947) şi vicepreşedinte al prezidiului Marii Adunări Naţionale (13 aprilie 1948); membru al Academiei R.P.R. (12 august 1948). Încetează din viaţă în ziua de 19 octombrie 1961, la Bucureşti.
					Leonte Moldovan S-a născut la 18 februarie 1865, în Şinca Veche (jud. Făgăraş). Urmează şcoala primară în comuna natală şi gimnaziul la Braşov (1876-1885). După un semestru la Institutul Teologic din Blaj (toamna lui 1885), trece munţii în Vechiul Regat. Predă un an la o şcoală din Craiova, după care se înscrie la Universitatea din  Bucureşti, reuşind să dobândească licenţele în litere şi drept. Din 1887 este numit profesor de istorie la liceul din Brăila, iar din 1903 practică avocatura, ajungând decan al Baroului de Brăila. La 19 ianuarie 1895 obţine împământenirea. Moldovan face parte din Partidul Naţional Liberal; publicist, editează la Brăila ziarele ,,Lupta naţională (1893-1895), ,,Orientarea (1904), ,,Voinţa” (1905), senator (din 1912) şi deputat (din 1914) ca liberal independent. În perioada intrebelică conduce organizaţia PNL din Brăila; primar al acestui oraş (1922 – aprilie 1926), senator de drept (1933). Preşedintele Senatului: 10 februarie – 16 noiembrie 1934   16 noiembrie 1934 – 15 noiembrie 1935 Încetează din viaţă la 18 septembrie 1943, la Făgăraş.
					Constantin D. Dimitriu Fiu al unui mare proprietar şi negustor, s-a născut la 9 decembrie 1872, la Târgovişte. După ce îşi ia bacalaureatul (1891), obţine licenţele în drept (1894) şi litere şi filozofie (1895) la Universitatea din Bucureşti. Practică avocatura în Baroul din Dâmboviţa. În plan politic, Dimitriu intră în rândurile Partidului Naţional Liberal; deputat (din 1901), prefect al jud. Dâmboviţa (12 martie 1907); secretar general al Ministerului de Interne (5 ianuarie 1914); senator (din 1914); vicepreşedinte al Institutului Naţional de Ştiinţe Administrative. Este numit: ministru al comunicaţiilor (4-20 iunie 1927) şi ministru ad-interim la Lucrările Publice (4-6 iunie 1927);  ministru al comunicaţiilor (22 iunie – 24 noiembrie 1927; 24 noiembrie 1927- 3 noiembrie 1928); ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale (14 noiembrie 1933 - 3 ianuarie 1934; 5 ianuarie - 26 februarie 1934). Preşedintele Senatului:   15 noiembrie 1935 – 16 noiembrie 1936. Încetează din viaţă la 27 octombrie 1945, la Bucureşti.
					Alexandru Lapedatu S-a născut la 2 septembrie 1876, în Cernăuţi (jud.Braşov). A fost fiul lui Ion I. Lapedatu, cunoscut profesor, scriitor, publicist transilvănean, care încetează din viaţă în 1878. Şcoala elementară şi secundară o face în comuna natală şi la Braşov; îşi ia bacalaureatul la Iaşi (1896). La Bucureşti urmează trei ani la Facultatea de Medicină, după care se înscrie la Facultatea de Filozofie şi Litere, ale cărei cursuri (specialitatea istorie şi geografie) le încheie în anul 1904 (licenţa o dobândeşte în 1907). În paralel cu studiile universitare este, pentru scurt timp, profesor suplinitor la Liceul ,,Sf. Sava”; este angajat la Biblioteca Academiei Române – secţia Manuscrise (1 iunie 1903 – 1 iunie 1908) şi numit secretar al Comisiunii monumentelor istorice (1 aprilie 1904 – 1 noiembrie 1919). Se face cunoscut ca istoric prin contribuţiile sale la cunoaşterea epocii medievale româneşti. În timpul războiului de întregire este mobilizat la Serviciul supraveghere ştiri (cenzura telegrafică), iar în vremea refugiului la Iaşi se află între cei cărora li se încredinţează misiunea transportării tezaurului ţării în Rusia. În ianuarie 1918, la Odessa, este ales vicepreşedinte al Comitetului Naţional al Românilor Refugiaţi din Austro-Ungaria. Face parte din delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), e expert în chestiuni etnografice şi geografice. Din 29 august 1919 este profesor de istorie veche a românilor la Universitatea din Cluj (până la 1 ianuarie 1939), fondator şi director al Institutului de Istorie Naţională din Cluj (1920 – 1944), director general al Arhivelor Statului (30 martie 1923 – 24 martie 1924). Lapedatu face parte din Partidul Naţional Liberal;  senator (din 1919) şi deputat (din 1922). Este numit: ministru al cultelor şi artelor (30 octombrie 1923 – 27 martie 1926; 4 – 20 iunie 1927; 22 iunie – 3 noiembrie 1928); ministru ad-interim la Muncă, Cooperaţie şi Asigurări Sociale (4 – 6 iunie 1927); ministru de stat (14 noiembrie 1933 – 3 ianuarie 1934 ; 5 ianuarie – 9 iunie 1927); ministru de stat (14 noiembrie 1933 – 3 ianuarie 1934), (5 ianuarie – 9 iunie 1934); ministru secretar de stat (29 august – 16 noiembrie 1936). Preşedintele Senatului: 16 noiembrie 1936 – 20 martie 1937 Ministru secretar de stat (20 martie – 14 noiembrie 1937); senator de drept. Membru (10 octombrie 1918) şi preşedintele Academiei Române (31 mai 1935 – 3 iunie 1938); preşedinte al Comisiunii monumentelor istorice (1940 – 1947). În anii regimului de dictatură regală aderă la Frontul Renaşterii Naţionale. După război, în noaptea de 5/6 mai 1950 este arestat şi întemniţat la Sighet, unde, în scurtă vreme, încetează din viaţă (30 august 1950).
					Nicolae Iorga Fiul lui Nicu Iorga şi al Zulniei Arghiropol, s-a născut de 5 iunie 1871, la Botoşani. Studiile liceale le urmează la Botoşani şi Iaşi, iar cele universitare la Iaşi (licenţa în 1889), Paris, unde obţine şi titlul de diplomat al Înaltei Şcoli de Studii Politice (1892), Berlin şi Leipzig, unde îşi ia doctoratul în filozofie (1893). La 24 octombrie 1895 este numit profesor de istorie medie şi modernă la Universitatea din Bucureşti (rector la 1 martie 1929). Membru al Academiei Române (26 mai 1910), se distinge ca istoric de reputaţie internaţională cu o operă monumentală, scriitor, publicist, memorialist, îndrumător al spiritului public, ctitor al unor importante instituţii de cultură din ţară şi străinătate. În aprilie 1910, Iorga (împreună cu A.C. Cuza) pune bazele Partidului Naţionalist Democrat; deputat (din 1907). În timpul neutralităţii (1914- 1916) se pronunţă pentru intrarea României în acţiune de partea Antantei. Este ales preşedintele Adunării Deputaţilor (9 decembrie 1919 – 26 martie 1920). La 9 mai 1924, prin fuziunea cu gruparea lui C. Argetoianu din Partidul Poporului se constituie Partidul Naţionalist al Poporului, care în anul următor se integrează în Partidul Naţional, Iorga devenind copreşedinte, alături de Iuliu Maniu; în 1926 iese din partid. Este ales preşedinte al Ligii Culturale (1929-1934). După ce îşi declarase adeziunea la actul ,,restauraţiei” din 8 iunie 1930, lăsându-se angrenat în manevrele regelui Carol al II-lea, acceptă să formeze un guvern de ,,tehnicieni”. Preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de instrucţiunii publice şi al cultelor (18 aprilie 1931 – 31 mai 1932), ministru ad-interim la interne (18 aprilie – 7 mai 1931), senator de drept (1932). În anii dictaturii regale este numit: ministru secretar de stat (10 februarie – 30 martie 1938), consilier regal (1938). Preşedintele Senatului: 9-13 iunie 1939. Sub formula pensionării, la 1 noiembrie 1940 este îndepărtat din învăţământ. La 27 noiembrie 1940 este asasinat într-o pădure de lângă comuna Strejnic (jud. Prahova) de o ,,echipă a morţii” legionară.
					Constantin Argetoianu S-a născut la 3 martie 1871, la Craiova. Descendent al unei vechi şi bogate familii boiereşti din Oltenia, a fost fiul generalului şi omului politic Ion Argetoianu şi al Constanţei Otetelişanu. Urmează clasele primare în oraşul natal; liceul la Bucureşti (primele clase  le pregăteşte în particular, iar ultimele la Liceul ,,Sf. Gheorghe”). Pentru studii superioare este trimis la Paris (1888-1896), unde îşi obţine doctoratul în medicină şi licenţele în drept şi litere. La 19 februarie 1898 intră în diplomaţie; ataşat supranumerar (6 iunie 1898) la Constantinopol şi secretar de legaţie la Roma (1 ianuarie 1901- 1904); urmează Viena (1905) şi Paris. După părăsirea diplomaţiei, se angajează în politică în rândurile Partidului Conservator (nov 1913), ajungând rapid unul dintre fruntaşii acestuia (preşedinte al Cercului de studii); senator (din 1914). Este numit ministru de justiţie (29 ianuarie – 27 februarie 1918). Îl susţine pe generalul Alexandru Averescu în acţiune de constituire a Ligii Poporului (3 aprilie 1918), transformată în Partidul Poporului (17 aprilie 1920), ministru ad-interim la Justiţie (13 -30 martie 1920) şi ministru de interne (13 iunie 1920 – 13 decembrie 1921). LA 15 decembrie 1923 se desprinde de Al. Averescu şi se proclamă şef al Partidului Poporului. Gruparea sa se uneşte cu Partidul Naţionalist Democrat sub titulatura Partidul Naţionalist al Poporului (9 mai 1924), care, la rândul său, fuzionează cu Partidul Naţional (8 martie 1925). La 5 octombrie 1926 îşi dă demisia din Partidul Naţional după care se apropie de Partidul Naţional Liberal (în care se înscrie în noiembrie 1927). Este numit ministru al agriculturii şi domeniilor (4-20 iunie 1927); ministru ad-interim la Industrie şi Comerţ (4-6 iunie 1927);  ministru al agriculturii şi domeniilor (22 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928) şi ministru ad-interim la Ministerul Afacerilor Străine (15 septembrie – 3 noiembrie 1928). Îndepărtat din PNL (10 decembrie 1930), intră, devenind ,,personaj principal”, în cabinetul de ,,tehnicieni”  format de N. Iorga: ministru de finanţe (18 aprilie 1931 – 31 mai 1932);  ministru ad-interim la Afaceri Străine (18-27 aprilie 1931) şi ministru ad-interim  (7 mai 1931 – 31 mai 1932). Înfiinţează Uniunea Agrară (8 iunie 1932), devenită Partidul Agrar (6 octombrie 1936). În timpul regimului de dictatură regală este numit: ministru al industriei şi comerţului (10 februarie – 30 martie 1938), consilier regal (30 martie 1938), preşedinte al Consiliului superior economic (8 aprilie 1938). Preşedintele Senatului: 15 iunie 1939 – 7 martie 1940                                                    7 martie – 6 septembrie 1940 În această perioadă este numit preşedintele Consiliului de Miniştri (28 septembrie – 23 noiembrie 1939), ministru al afacerilor străine (28 iunie – 4 iulie 1940). În noiembrie 1940  este arestat de legionari, dar reuşeşte să scape. Pleacă în Elveţia în aprilie 1944. Revine în ţară la 8 noiembrie 1946. Se angajează din nou în viaţa politică, constituind în ianuarie 1947 partidul Uniunea Naţională Muncă şi Refacere (autodizolvat la începutul lui ianuarie 1948). Arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, încetează din viaţă în temniţa de la Sighet (6 februarie 1955).
					Alexandru Bîrlădeanu S-a născut la 25 ian. 1911 în localitatea Comrat din Basarabia. Licenţiat al Facultăţii de Drept din Iaşi (1937), unde susţine şi doctoratul în economie (1940). Este asistent la Universitatea din Iaşi (1937-1940); cercetător la Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Chişinău (1940-1946); expert economic al Comisiei guvernamentale române la tratatele de pace de la Paris (1946-1947); secretar general în Ministerul Economiei Naţionale (1947-1948); profesor şi şef al Catedrei de economie politică la Academia de Studii Economice din Bucureşti  (din 1949); ministru al comerţului exterior(1953-1954); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1955-1957, 1967-1969); preşedinte al Consiliului de Stat al Planificării (1955-1956); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1965-1967). Membru titular (2 iul. 1955) şi vicepreşedinte al Academiei Române (2 febr. 1990 – 1 febr. 1994). Membru al Partidului Comunist Român (din 1946), cu funcţii în conducerea superioară a partidului (1963-1968), din care se retrage în urma divergenţelor cu autorităţile de stat, ceea ce îi atrage excluderea din PCR (1989) şi domiciliul forţat. Membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (22 dec. 1989) şi al Partidului Frontul Salvării Naţionale; membru al Biroului Executiv al CPUN (9 febr. – 11 mai 1990); senator FSN de Bucureşti şi copreşedinte al Adunării Constituante (1990-1991). Preşedintele Senatului: 18 iun. 1990 – 28 oct. 1992. În oct. 1992 demisionează din toate funcţiile politice. Decedat la 13 nov. 1997, la Bucureşti
					Oliviu Gherman S-a născut la 26 apr. 1930 în comuna Mihai Viteazul, jud. Cluj. Urmează cursurile şcolii primare în comuna natală, Liceul teoretic „Victor Babeş din Cluj (licenţa în 1951); doctor în ştiinţe fizice şi matematice (nov. 1956). Asistent-conferenţiar la universitatea „Victor Babeş” (din 1950); specialist la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Viena (1958-1960); decan al Facultăţii de Fizică a Universităţii „Victor Babeş” (1965-1966). Profesor (din 1966), prorector al Universităţii din Craiova (1966-1968) şi decan al Facultăţii de Chimie a aceleiaşi universităţi (1972-1974); desfăşoară activitate ştiinţifică în cadrul Academiei Române, Institutului de Fizică Atomică şi la ICTP Trieste. Membru al Partidului Comunist Român din 1963; membru al Frontului Salvării Naţionale (1990-1992); preşedinte al Forumului Democrat al Salvării Naţionale (1992-1993); preşedinte al Partidului Democraţiei Sociale din România (iul. 1993 – ian. 1997); membru al Consiliului Naţional al PDSR. Senator (1990-2001); vicepreşedinte al Senatului (1990-1992; 1996-1998); preşedinte al delegaţiei române la Adunarea Atlanticului de Nord (1990-1992); preşedinte al Comisiei de privatizare (1999-2000) şi membru al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi (2000-2001) din Senatul României. Preşedintele Senatului: 28. oct. 1992 – 22. nov. 1996. Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Franceză de la 4 sept. 2001 până la 4 iun. 2004.
					Petre Roman S-a născut la 22 iulie 1946 în Bucureşti. După absolvirea cursurilor gimnaziale şi liceale, urmează Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (licenţiat în 1968); doctor în ştiinţe al Institutului de Mecanica Fluidelor, Universitatea ,,Paul Sabatier” din Toulouse (1974). Desfăşoară activitate didactică mai întâi ca şef de lucrări (1976), apoi este conferenţiar universitar (1982), şef de catedră (1985), profesor universitar (1990) la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic Bucureşti. Membru fondator al Frontului Salvării Naţionale (22 decembrie 1989); membru al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (22 decembrie 1989- 3 februarie 1990), lider naţional (26 iulie 1990 – 28 martie 1992), preşedinte al PD-FSN (28 martie 1992 – 23 mai 1993), preşedinte al Partidului Democrat (31 martie 1993 – 18 mai 2001), copreşedinte al Uniunii Social Democrate (27 septembrie 1995). Din 15 mai 2004 este ales preşedinte al Partidului Forţa Democrată din România. Prim-ministru (26 dec. 1989 – 26 septembrie 1991); deputat (1992 – 1996); preşedinte al Comisiei de apărare din Camera Deputaţilor şi raportor special al Adunării Atlanticului de Nord (1993 – 1996). Din mai 2001 este ales raportor special NATO pentru Europa de Sud-Est. Senator (1997 – 2004); preşedinte în exerciţiu al Adunării Parlamentare a Organizaţiei Cooperării Economice la Marea Neagră (1997-1998; mai – octombrie 2000). Preşedintele Senatului: 27 noiembrie 1996 – 1 februarie 2000.
					Mircea Ionescu-Quintus S-a născut la 18 martie 1917 în oraşul Cherson  (Ucraina), unde tatăl său, deputat, era refugiat, în timpul ocupaţiei germane, împreună cu soţia. Licenţiat al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti (1938); avocat al Baroului de Prahova (1940-1987); profesor de drept constituţional şi administrativ la Institutul de Informatică Ploieşti (1991 – 1994). Participant la campaniile din Cel de-al Doilea Război Mondial (1940-1945), veteran şi decorat de război; arestat şi deţinut politic (1946, 1952-1954, 1956-1957). Membru al Partidului Naţional Liberal din 1945; preşedinte al Tineretului Naţional Liberal Prahova (1945 – 1947); vicepreşedinte al PNL (1990 – 1993); preşedinte al PNL (1993- 2001) şi preşedinte de onoare al PNL (din 2002). Vicepreşedinte al C.P.U.N. Prahova (1990); deputat de Prahova (1990 – 1992); vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor şi al Adunării Constituante (1990 – 1991); ministru al justiţiei (16 octombrie 1991 – 19 noiembrie 1992). Senator de Prahova (1996 – 2004), vicepreşedinte al Senatului (1996 – 1999). Preşedintele Senatului, 1 februarie – 18 decembrie 2000.
					Nicolae Văcăroiu S-a născut la 5 decembrie 1943, în localitatea Cetatea Albă, Basarabia (în prezent Bolgrad, Ucraina). După studii secundare, urmează Facultatea de Finanţe, specialitatea finanţe-credit, din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti (licenţiat în 1969). Economist, lucrează la Comitetul de Stat al Planificării (1969-1989), mai întâi stagiar, apoi şef serviciu (1982-1986), director adjunct (1986-1987) şi director al Direcţiei Sinteză probleme financiare, bancare şi de preţ (1987-1989). Este numit: adjunct al ministrului – Ministerul Economiei Naţionale (26 dec. 1989 – 28 ian. 1990); secretar de stat, şef al Departamentului preţuri – Ministerul Finanţelor (28 ian. – 28. oct. 1990); secretar de stat, şef al Departamentului impozite şi taxe – Ministerul Economiei şi Finanţelor (16 nov. 1991 – 1 iul. 1992); preşedintele Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior (1992). Prim-Ministru al Guvernului (19 nov. 1992 – 11 dec. 1996); vicepreşedinte al Băncii Comerciale Române (1996-1997). Membru al Partidului Democraţiei Sociale din România (1996); membru al Biroului executiv central al PDSR şi vicepreşedinte al PDSR (din 1997). Senator de Argeş (din dec. 1996); vicepreşedinte al Grupului parlamentar PDSR (până în mart. 2000); preşedinte al Comisiei de privatizare din Senat (1998-1999); vicepreşedinte al Senatului (1996-2000). Preşedintele Senatului: din 18. dec. 2000 – oct. 2008
					Ilie Sârbu Licenţiat în teologie şi ştiinţe economice, Ilie Sârbu devine, în 1976, profesor la Seminarul Teologic din Caransebeş, ca în 1978 să ajungă director al acestei instituţii. După o perioadă de 3 ani ocupă funcţia de consilier economic la Mitropolia Banatului, ca apoi, după 10 ani, să desfăşoare activităţi în domeniul comerţului, agriculturii şi morăritului. Devenit membru al PSD (atunci PDSR) în 1993, cariera sa politică este una cât se poate de complexă. A ocupat o vastă gamă de funcţii, atât în partid cât şi în stat. De la purtător de cuvânt şi vicepreşedinte al organizaţiei locale a partidului, în 2000 devine Preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş şi Vicepreşedinte al Forumului Preşedinţilor Consiliilor Judeţene al PDSR. În 2001 este ales Membru al Consiliului Naţional PDSR şi Membru al Biroului Coordonator Central al noului PSD pentru ca, în acelaşi an, să accepte, la cererea partidului, numirea ca Ministru al Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, funcţie din care reuşeşte să încheie în timp foarte scurt unul din capitolele cele mai dificile de negociere în vederea aderării României la Uniunea Europeană. Reîntors în Banat devine, în 2004, Preşedintele filialei judeţene a PSD Timiş pentru ca, în 2005, să fie ales Vicepreşedinte al partidului la nivel naţional, responsabil cu agricultura, silvicultura şi dezvoltarea rurală. În 2004 Ilie Sârbu este ales senator al circumscripţiei electorale nr. 37 Timiş, continuând eforturile pentru rezolvarea problemelor agriculturii româneşti printr-o serie vastă de iniţiative legislative şi prin poziţia de membru al Comisiei de Agricultură, Silvicultură şi Dezvoltare Rurală. În Senat cunoaşte o ascensiune rapidă, devenind în 2006 Secretar al Senatului şi Membru al Biroului Permanent ca apoi, în urma demisiei Preşedintelui Nicolae Văcăroiu, Ilie Sârbu să fie ales Preşedinte al Senatului României, pe data de 28 octombrie 2008. Totodată, la alegerile parlamentare din noiembrie 2008, domnul Ilie Sârbu câştigă un al doilea mandat de senator în Colegiul nr. 4, circumscripţia electorală nr. 37 Timiş. Mandatul său de Preşedinte al Senatului însă, este unul scurt, pe 23 decembrie, ca rezultat al coaliţiei dintre alianţa PSD+PC şi PD-L, devine membru al Guvernului României, preluând pentru a doua oară portofoliul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. De asemenea, în decembrie 2012 Ilie Sârbu câştigă un al treilea mandat de senator în acelaşi colegiu, devenind membru al Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi membru al Comisiei speciale a Senatului şi Camerei Deputaţilor pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe. Totodată din luna septembrie 2010 până în prezent ocupă funcţia de lider al Grupului Parlamentar PSD din Senat, coordonând la acest moment activitatea a 74 de senatori social-democraţi. În calitate de ministru, Ilie Sârbu a reuşit îndeplinirea obiectivelor principale propuse pentru anul 2009, din care amintim mărirea substanţială a fondurilor europene accesate (circa 1,15 miliarde euro), plata în primul trimestru a restanţelor lăsate de fostul guvern (peste 1,2 miliarde lei subvenţii aferente anului 2008) şi reorganizarea şi îndreptarea preocupărilor administraţiei publice locale pentru agricultori. Mandatul domnului ministru Ilie Sârbu încetează la 1 octombrie 2009. Împătimit vânător, Ilie Sârbu este preşedintele filialei A.J.V.P.S. Timiş şi membru al Consiliului A.G.V.P.S. din România. De asemenea, este preşedinte de onoare al Societăţii Culturale „BANATUL” şi preşedinte de onoare al Asociaţiei „Gugulanilor” - Timişoara.
					Mircea Geoană Mircea Geoană este senator de Dolj, preşedinte al Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru aderarea României la spaţiul Schengen şi o figură politică proeminentă în România. Mircea Geoană a ocupat funcţiile de preşedinte al Senatului României în perioada decembrie 2008 şi noiembrie 2011 şi preşedinte al Partidului Social Democrat, cel mai mare partid politic din România, în perioada 2005-2010. De asemenea a fost vice-preşedinte al Partidului Socialist European. Mircea Geoană este membru fondator şi preşedinte al Institutului Aspen din România şi membru al board-ului Institutului Aspen din Statele Unite, Italia şi Germania. De asemenea, el este preşedinte şi membru fondator al think-tank-ului de politici publice Comitetul Naţional pentru Dezvoltare şi îndeplineşte rolul de membru fondator al platformei civice România Noastră. Mircea Geoană a candidat la alegerile pentru Preşedinţia României în 2009, obţinând 49,6% din voturile valabil exprimate. Anterior carierei politice, Mircea Geoană a avut o activitate diplomatică de succes. Numit ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Statele Unite la vârsta de 37 de ani, în februarie 1996, Mircea Geoană a fost cel mai tânăr ambasador din corpul român diplomatic. Din 2000 până în 2004, Mircea Geoană a îndeplinit funcţia de Ministru de Externe al României. De asemenea, el a ocupat funcţia de preşedinte în exerciţiu al OSCE în 2001 şi în 2005 a fost reprezentantul personal al preşedintelui în exerciţiu al OSCE pentru Georgia. Mircea Geoană este membru fondator al Clubului Harvard România – Republica Moldova şi membru al Asociaţiei foştilor studenţi ai Şcolii Naţionale de Administraţie din Paris. Îndeplineşte şi funcţia de preşedinte de onoare al Asociaţiei George C. Marshall – România. Absolvent al Institutului Politehnic şi al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Bucureşti, Mircea Geoană a absolvit în 1992 Şcoala Naţională de Administraţie din Paris, Franţa.  A absolvit în 1999 Programul executiv de dezvoltare al grupului Băncii Mondiale de la Harvard Business School. El deţine un doctorat în economie mondială de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Mircea Geoană este expert pe integrarea Europeană şi Trans-atlantică. În 1994, a absolvit un program organizat de NATO privind instituţiile democratice. A ţinut prelegeri privind politica externă, economiile în tranziţie şi globalizarea, în universităţi importante şi think-tank-uri precum: Sorbona, Harvard, Georgetown, Yale, CSIS, Consiliul Atlantic, GMF, Chatham House, Policy Network. Este contributor al unor publicaţii importante din România şi internaţionale, precum New York Times, International Herald Tribune, The Atlantic, Frankfurter Allgemeine Zeitung. De asemenea, a fost invitat al unor posturi de prestigiu precum CNN, BBC, PBS, Bloomberg, TV5, Fox Business. Mircea Geoană este autorul mai multor cărţi: „Politica externă a României la începutul secolului XXI – Drumul spre Europa şi lumea transatlantică”, „America, Europa şi modernizarea României: bazele pentru un model de societate românească”, „Modelul social românesc: calea către o Românie nouă”, „Încredere”. Mircea Geoană a fost decorat cu gradul de Comandant al Ordinului Naţional „Steaua României” în decembrie 2000, a primit „Legiunea de onoare” în 2002 (Franţa) şi „Stella della Soliedarita” în 2013 (Italia). Născut în data de 14 iulie 1958, Mircea Geoană este căsătorit cu Mihaela, arhitect de profesie şi preşedinte al Crucii Roşii din România. Ei au doi copii, Ana Maria şi Alexandru. Mircea Geoană vorbeşte fluent limbile engleză, franceză, spaniolă, germană şi italiană.
					Vasile Blaga S-a născut la 26.07.1956, în localitatea Petrileni, jud Bihor. După studii secundare, urmează Facultatea de  Mecanică – Institutul Politehnic "Traian Vuia", Timişoara (1981) Are diverse funcţii ca inginer; director comercial al Întreprinderii Mecanice Hiperion din oraşul Ştei, judeţul Bihor, in perioada 1981 – 1990. Este Prefect al Judeţului Bihor in perioada (1991 – 1993), director general la Direcţia Regională Vamală Oradea (1993 – 1996), expert parlamentar (2000 - 2004) Între 21–29 decembrie 2004 este consilier prezidenţial pe probleme de apărare, securitate şi siguranţă naţională, şef al Departamentului Securităţii Naţionale al Administraţiei Prezidenţiale Între anii 2004 - 2007 a fost Ministrul Administraţiei şi Internelor, intre 2008 - 2009 - Ministrul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei. Între 1 octombrie 2009 si 22 decembrie 2009 - interimar Viceprim-ministru, ministru al Administraţiei şi Internelor. A fost Ministru al Administraţiei şi Internelor între 23 decembrie 2009 - 27 septembrie 2010. A fost Preşedintele Senatului României în perioada 2011-2012. Este preşedintele Partidului Democrat Liberal din anul 2012.
					Petru Filip Născut la 23 ianuarie 1955, în localitatea Slobozia, Ialomiţa. Educaţie: Facultatea de Mecanică Timişoara, specialitatea Tehnologia Construcţiilor de Maşini (1974 - 1979), doctor in Inginerie Mecanică  - Facultatea de Mecanică Timişoara (1996-2002), doctor în Management Public – Facultatea de Vest Timişoara  (2002-2006), profesor universitar Universitatea Oradea şi Universitatea Dimitrie Cantemir,  Bucureşti (2008- prezent). Experienţă profesională: Inginer mecanic, Întreprinderea Electromotor Timişoara (1979-1981) şi Întreprinderea Mecanică şi Piese de schimb Oradea (Şef serviciu – Director Tehnic, 1981- 1991). Funcţii publice: primar al Municipiului Oradea (1991-1996, 2000-2007), membru în Consiliul Administraţie al Băncii Comerciale Române (1997-2001), deputat Parlamentul European (2007-2008), senator în Senatul României (2008- prezent), Preşedintele Comisiei pentru Administraţie Publică, Amenajarea Teritoriului şi Mediu (2008-2010), Vicepreşedinte al Senatului (2010-2012), Preşedinte interimar al Senatului (noiembrie 2011), Preşedinte interimar al Senatului (iulie 2012), Preşedinte al Comisiei pentru Politică Externă (2012 – prezent).