Țin în primul rând să le mulțumesc doamnei Norica Nicolai și domnului Mircea Diaconu în calitate de europarlamentari ai grupului Alianței Liberalilor și Democraților Europeni pentru această dezbatere cu dublu subiect. Anul aceasta,  celebrăm 60 de ani de la semnarea Tratatelor care au constituit comunitățile europene la Roma, dar în același timp ar trebui să celebrăm și 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.
Sigur că celebrarea este un lucru poate un pic mai simplu, dar eu cred că ar fi fost nevoie de ceva mai mult, și anume de o analiză a rezultatelor pe care România le-a obținut în acești 10 ani, un bilanț al realizărilor și al eșecurilor noastre.
Lumea a încercat întotdeauna să vorbească mai mult despre lucruri frumoase, dar, în acest moment, în  care suntem la o răscruce de drumuri pentru ansamblul Uniunii  Europene ar trebui să ne gândim în egală măsură la modul în care noi ne prezentăm în Uniunea Europeană, ce figură facem și, pe cale de consecință, la ce putem să aspirăm cu nivelul dezbaterilor pe care le avem în România, cu proiecția pe care o dăm în străinătate și cu modul în care suntem percepuți de partenerii noștri. În funcție de aceste lucruri atunci putem să ne construim în mod realist și așteptările pentru că, din păcate, cum se întâmplă de foarte multe ori așteptările depășesc realitățile.
Așadar, permiteți –mi în cele ce urmează să prezint câteva dintre ideile pe care le-am expus în urmă cu exact o săptămână la Roma cu ocazia Conferinței extraordinare a președinților Parlamentelor din Uniunea Europeană, prilej cu care am încercat să sintetizez câteva dintre ideile care au stat la baza creării comunității europene și la situația cu care ne confruntăm astăzi. 
Lucru pe care vreau să-l menționez de la bun început este că trebuie să fie întotdeauna o lecție care să ne servească atunci când facem o retrospectivă. La 60 de ani de la înființarea Comunităților Europene sigur că avem mai multe motive să ne felicităm mai ales noi cei care facem parte din centrul și din estul Europei la care fondatorii Uniunii Europene nu s-au gândit în circumstanțele istorice proprii anului 1957. Într-o mare măsură trebuie să știți că această construcție Europeană a fost gândită de cele 6 țări fondatoare pentru a îndigui, într-o anumită măsură, extinderea modelului politic totalitar comunist care în anii ‘50 avea ambiții foarte mari de expansiune. Așadar, membrii fondatori au reușit, într-o manieră pe care nici ei nu au anticipat-o și iată că acest demers pentru libertate, în care ei s-au angajat, și au cules până la urmă fructele dincolo de spațiul  pe care l-au avut în vedere inițial, mă refer evident la lărgirea Uniunii Europene. Cu bună știință au imaginat și au pus în operă un proiect politic de solidaritate între națiuni care era o formulă alternativă la internaționalismul comunist. După cum știți, comunismul nu a supraviețuit pentru cei care l-au inițiat. Din fericire pentru noi. Și iată că România, o țară care a ieșit după 45 de ani de dominație comunistă din ceea ce se numea la vremea respectivă lagăr comunist s-a îndreptat aproape spontan către Uniunea Europeană.
Pentru noi, Uniunea Europeană reprezenta un element de atracție deosebită în primul rând poate pentru mulți dintre români datorită nivelului economic pe care îl avea. Alți români poate tânjeau după altceva, tânjeau după libertate și, dacă vă aduceți aminte, să glumim puțin, primele cuvinte rostite pe stradă după căderea lui Ceaușescu n-au fost referitoare la parizer sau la salam, ci primul cuvânt care s-a rostit tare de tot de către cei care au avut curajul să iasă în stradă a fost: libertate.
E foarte interesant acest lucru și probabil că ar fi bine să ne aducem aminte de acest element, pentru că eu cred că libertatea este bunul cel mai de preț pe care noi l-am câștigat ca țară după căderea comunismului. Sigur că trebuie să acordăm toată atenția și să vedem care a fost de fapt dimensiunea completă a modelului economic și social european care l-a făcut să fie atât de atractiv.
Ei, bine, sunt și alte motive, la fel de puternice, pe care le consider valabile și care au făcut ca statele foste comuniste să se îndrepte către comunitățile europene. După 45 de ani de regim comunist, pe care românii l-au trăit ca pe un fel de exil, integrarea în Uniunea Europeană a fost, de asemenea, o regăsire a identității, a originilor politice, culturale, intelectuale. Și n-a fost numai în România acest lucru. Acest lucru s-a întâmplat și în Polonia, și în Ungaria, și în Cehoslovacia. Probabil că pentru noi, nici nu știu dacă la vremea respectivă avea o altă alternativă.
În fine, vreau să marchez anul 1993, Consiliul European de la Copenhaga, care are meritul de a fi recunoscut vocația incontestabilă a țărilor din centrul și estul Europei de a reveni în Uniunea Europeană.
După cum știți, extinderea și aderarea s-au petrecut. Și la acest efort, pot să spun aici că sunt doi prim-miniștri care au lucrat cu multă abnegație: mă refer, în primul rând, la colegul meu, Adrian Năstase, predecesorul meu în fruntea Guvernului României, și la eforturile pe care le-am făcut în primii doi ani de mandat, până la momentul aderării, în ceea ce mă privește. Vreau să vă spun sincer că speranțele pe care le-am nutrit acum 25 de ani și chiar și acum 10 ani, nu sunt realizate conform aspirațiilor și a ceea ce m-am imaginat. Și o să vă explic și de ce: iată, pentru România avem, în momentul de față, două mecanisme care ne fac să fim diferiți față de celelalte țări europene. Mă refer la MCV și la faptul că nu suntem membri în Schengen. Și acest lucru, după părerea mea, arată că există o atitudine unilaterală care pune sub semnul întrebării vocația României de a fi țară membră a Uniunii Europene. Și când vorbesc despre această atitudine unilaterală, mă refer la cei care sunt la conducerea Comisiei Europene. După cum ați văzut, în ultima perioadă, acest MCV a fost mai mult un mecanism de verificare decât de cooperare pe fond. Și o serie de considerente politice au făcut ca, în pofida îndeplinirii celor patru norme care au fost stabilite la început prin MCV, României să nu îi fie ridicat acest mecanism și să se considere că, până la urmă, dacă țintele sunt mobile, atunci vom avea tot timpul ceva de făcut. Pe măsură ce una dintre ținte era atinsă, în raportul următor, ea era din nou îndepărtată, și, în felul acesta, aproape că MCV a devenit un mecanism perpetuu, ceea ce, desigur, n-a fost în spiritul și în logica pentru care el a fost instituit în 2007.
Prin urmare, noi avem deja experiența unei Europe cu mai multe viteze, despre care discutăm astăzi în mod frecvent. Sau, dacă nu cu mai multe viteze, cel puțin, în ceea ce ne privește, o Europă cu mai multe categorii, cu mai multe clase. Este exact această chestiune care mi se pare că intră cel mai mult în contradicție cu gândirea părinților fondatori ai Uniunii Europene.
Trebuie să analizăm foarte serios cuvintele pe care ei le-au utilizat la momentul creării comunităților europene. Tendința dominantă, la acea epocă, era de a crea organizații internaționale sau interguvernamentale. Unele dintre ele au supraviețuit, cum ar fi de exemplu NATO  sau ONU.
Totuși, cei trei părinți fondatori, Robert Shuman, Alcide de Gasperi și Konrad Aldenauer au gândit să formeze o comunitate. Ei au fondat, de fapt, mai multe comunități și numele pe care l-au dat acestei construcții instituționale știți că nu a fost ales din întâmplare. Constatarea pe care o fac acum ar putea să pară politic incorect. Știți de ce? Pentru că spiritul care-i anima pe cei trei părinți fondatori, inclusiv în ceea ce privește denumirea, era cel al umanismului creștin. Cei trei detestau, pentru că trecuseră prin epocile cumplite, detestau și totalitarismul birocratic și emotivitatea necontrolabilă a tiraniei majorității. Așadar, ei au creat comunități cu scopuri diferite, dar care să fie conduse în aceeași manieră, și anume: prin deliberare, prin consens și prin împărțirea responsabilității. Aceasta este, dacă vreți, moștenirea pe care ei ne-au lăsat-o și pe care noi ar trebui s-o punem în practică, din nou. Din păcate, între timp, Uniunea Europeană a înghițit comunitățile de la început și, astăzi, munca cea mai amplă, cea mai stufoasă, este făcută de Comisia Europeană, unde directivele înlocuiesc - și o fac într-o manieră birocratică – deliberările consensuale.
De aceea, în momentul acesta, cred că este esențial, să ne gândim către viitor. Ceea ce ni se propune este drumul pe mai multe viteze sau, dacă vreți, dezvoltarea pe orizontală a unor geometrii variabile. Puteți s-o descrieți cum doriți. Anumite state membre vor să decidă să exploreze împreună o integrare mai avansată într-un domeniu economic sau social oarecare, în timp ce altele vor să-și păstreze dreptul ca să amâne participarea lor la un astfel de proiect sau, eventual, să se retragă complet. Totuși, eu cred că este de neconceput, dacă luăm în considerare spiritul părinților fondatori ai Uniunii, ca statele membre să poată să-și distribuie rolurile, în grupuri ierarhizate pe verticală. Decizia, până la urmă, trebuie să păstreze caracterul comunitar și consensual pe care cei care au creat Uniunea Europeană l-au avut în vedere acum 60 de ani.
Așadar, ceea ce vreau să înțelegeți  este că țările fondatoare, au avut în vedere o uniune politică între egali, realizată prin mijloace economice.
Astăzi, riscul este să vedem că, prin mijloace politice, facem o uniune economică inegală și acest lucru eu cred că trebuie evitat. Ne trebuie, astăzi, nu numai să compensăm deficitul democratic și să diminuăm inflația birocratică – cele două fenomene despre care vorbesc sunt cele care au creat, de cele mai multe ori, o discrepanță dramatică între instituțiile europene și cetățeni - dar, trebuie, spuneam, să ne gândim în viitor. Trebuie să ne gândim, noi, țările UE, să nu ne comportăm ca niște funcționari într-o arhitectură instituțională comună dar, mai degrabă, ca membri ai unei comunități politice fondate pe egală libertate între țările participante.
Acestea sunt gândurile și, vă dați seama, că vă împărtășesc probabil o anumită amărăciune. În urma discuțiilor pe care le-am avut la Roma la conferința președinților Uniunii Europene, am avut senzația puternică, de fapt decizia este luată și noi suntem invitați să discutăm ca să avem sentimentul de democrație deplină, însă mi-aș dori foarte mult, chiar în aceste momente când la Roma are loc reuniunea Consiliului European, înțelepciunea și viziunea liderilor europeni să prevaleze în raport cu anumite interese poate meschine și care ar duce în final la distorsionarea modelului care a stat la baza acestei Uniuni Europene caracterizată de libertate și de prosperitate economică pentru toate țările caracterizate de solidaritatea care a făcut ca discrepanțele dintre țări să încerce să fie atenuate și de care și noi am beneficiat într-o măsură din păcate foarte mică.
Ascultam la Roma discursul Președintelui Parlamentului Irlandez; Irlanda trebuie să vă spun că a aderat la Uniunea Europeană în 1973, au profitat consistent de pe urma calității de membru al UE, o țară care era de o sărăcie cum nu ne putem imagina, cuvântul pe care ni l-a relatat Președintele Parlamentului Irlandez, astăzi Irlanda este o țară prosperă, numai vorbesc de libertatea de care se bucură pentru că era o țară democratică și înainte. Eu regret că am ajuns așa de târziu în UE și mai regret un lucru, că nici elitele politicii românești nu par să fie conștiente că fără un efort de solidaritate care să materializeze în România un nou proiect de anvergură pentru viitor, nu vom putea să ne depășim actuala condiție de țară aflată mai degrabă la periferia UE decât în centrul ei. 
Am spus-o odată, v-o spun și vouă pentru că sunteți tineri am convingerea că România poate să-și depășească actuala condiție, suntem a șaptea țară ca mărime din Europa, după ce Marea Britanie va părăsi Uniunea Europeană vom fi a șasea țară ca mărime. Nimic nu ne împiedică ca performanța noastră - în termeni economici - să fie, cel puțin în relații, direct proporțională cu mărimea populației și a suprafeței teritoriului. De asemenea,  trebuie să știți că deciziile politice întotdeauna reușesc să fie impuse de cei care au o pondere economică consistentă. Vedeți de ce în UE Germania care este cea mai puternică economie a reușit să domine și politic deciziile UE. Atâta timp cât România va rămâne din punct de vedere al PIB-ului pe locuitor a 27 țară și suntem numai a 17 țară în clasamentul mărimii PIB-ului, să nu ne așteptăm să avem o importanță prea mare în luarea deciziilor la nivel european.
Așadar, ceea ce vă invit este să gândiți pentru viitor așa cum încercăm și noi cu o experiență suplimentară, cum am face să punem România din nou în mișcare și să încercăm să reușim mai mult pentru că, după căderea comunismului, cele două proiecte majore asupra cărora partidele politice au avut o atitudine consensuală - aderarea la NATO și la UE - s-au realizat. Din păcate după aceste două etape îndeplinite cu succes, România nu mai are nici un alt proiect major și pare să fie mai degrabă o țară care este măcinată de frământări mărunte, fără ambiție, fără viziune și sigur atunci speranțele generațiilor mai tinere, pentru o viață mai bună, pentru o societate liberă, democratică și prosperă n-au cum să se materializeze. Cu contribuția tuturor, vom putea realiza acest lucru . Acesta este mesajul pe care vreau să vi-l transmit în final, pentru că eu cred în capacitatea României de a se reconfigura în viitor.
Vă mulțumesc.