Consiliul Uniunii Europene (uneori denumit și Consiliul sau Consiliul de Miniștri) este un organism parte a legislativului Uniunii Europene (UE) reprezentând guvernele statelor membre, celălalt organism este Parlamentul European.[1] Consiliul este compus în diferite componențe din 27 de miniștri naționali (unul din fiecare stat).
Componența exactă depinde de domeniile în discuție, de exemplu, atunci când se discută politici referitoare la agricultură, Consiliul este format din cei 27 de miniștri care au în portofoliu și domeniul agriculturii. Președinția Consiliului este rotativă între fiecare stat membru și mandatul fiecărei președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare întâlnire în parte.
Continuitatea dintre preșidenții este asigurată de un acord între trei prezidenții consecutive, cunoscută ca triumviratul prezidențial și împărțirea programelor politice. Consiliul Afacerilor Externe (format din miniștrii de externe a statelor membre) este totuși condus de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate. Consiliul este administrat de un Secretariat General al Consiliului.
Deciziile sunt luate cu majoritate calificată în cele mai multe domenii, cu unanimitate în altele. De obicei, atunci când operează unanimitatea este necesară și consultarea Parlamentului European. Cu toate acestea, în majoritatea domeniilor se aplică procedura legislativă ordinară, această procedură reprezintă că Parlamentul European și Consiliul împart în mod egal puterile legislative și bugetare, însemnând că ambele trebuie să își dea acordul pentru ca o propunere legislativă să fie adoptată. În anumite domenii limitate, Consiliul poate iniția legislație europeană de unul singur.
Consiliul Uniunii Europene își are ca prim loc de întâlnire sediul de la Bruxelles, iar ca al doilea loc, Strasbourg.
Începând cu 1 noiembrie 2004, pragul majorității calificate este atins odată ce sunt îndeplinite două condiții:
• dacă majoritatea statelor membre se pronunță în favoarea adoptării propunerii
• cel puțin 232 de voturi sunt pentru adoptarea propunerii, ceea ce corespunde cu 72,3% din totalul voturilor
• 29voturi: Franța, Germania, Italia și Marea Britanie.
• 27 voturi: Spania și Polonia.
• 14 voturi: România
• 13 voturi: Olanda.
• 12 voturi: Belgia, Republica Cehă, Grecia, Ungaria și Portugalia.
• 10 voturi: Austria, Bulgaria și Suedia.
• 7 voturi: Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania și Slovacia
• 4 voturi: Cipru, Estonia, Letonia, Luxembourg și Slovenia
• 3 voturi: Malta
Începând cu 1 noiembrie 2014, majoritatea calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puțin cincisprezece dintre acestia și reprezentând state membre care întrunesc cel puțin 65% din populația Uniunii.[2]