Controlul parlamentar, cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El se exercită fie direct de către întregul parlament fie de una din camerele sale (în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii referitoare la exercitarea funcţiei de control a Parlamentului, printre care menţionăm: obligaţia Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte (art.60), răspunderea politică a Guvernului (art.109), obligaţia Guvernului de a prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art.111) etc. Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul parlamentar, acestea pot fi sistematizate astfel:
a) controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului;
b) controlul exercitat prin comisiile parlamentare;
c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări;
d) dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţii;
e) controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman).
a) Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe
Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale. Potrivit Constituţiei, unele organe de stat şi instituţii au obligaţia de a prezenta parlamentului sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe. Astfel Parlamentul României ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art.88 din Constituţie); ascultă şi aprobă programul Guvernului (art.103 din Constituţie); ascultă anual raportul Curţii de Conturi (art.140 din Constituţie); ascultă rapoartele Avocatului Poporului (art.60 din Constituţie).
b) Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Acesta este un control eficient practicat destul de des. În sens larg, toate comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste funcţii sunt de regulă încredinţate unor comisii de anchetă, sau comisii speciale. Acest comisii au deseori puteri judiciare, citează martori care au obligaţia legală de a se prezente în faţa comisiei şi de a răspunde.
c) Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări
Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat prin regulamentele parlamentare.
Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat (îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc.
Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi prin regimul lor juridic deosebit, stabilit de către regulamentele parlamentare. De regulă, obiectul oricărei interpelări se formulează în scris şi se depune preşedintelui Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de îndată sau în care anume şedinţă.
Potrivit Constituţiei (art.112) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori. Dispoziţiile regulamentare privesc timpul în care se pot adresa, procedurile ce sunt urmate.
Regulamentul Senatului stabileşte reguli detaliate privind interpelările şi întrebările, lucru firesc faţă de frecvenţa acestora în viaţa parlamentară şi de rolul lor în exercitarea funcţiei de control. La Senat prezentarea interpelărilor se face în ziua dedicată acestora. În şedinţa consacrată pentru dezvoltarea interpelării se dă cuvântul interpelatorului şi apoi primului-ministru sau reprezentantului său sau ministrului. Aceştia pot, după dezvoltarea interpelării, să răspundă imediat sau să ceară o amânare pentru a răspunde. Potrivit articolului 112 alin.(2) din Constituţie, Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări.
d) Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţii
Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art.111 stabileşte că Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. Regulamentele celor două Camere ale Parlamentului României prevăd în detaliu modul de solicitare a unor asemenea informaţii, cu anumite nuanţări.
e) Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)
Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766), răspândindu-se apoi şi în alte ţări. Ea funcţionează sub diferite denumiri precum: comisarul parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul poporului, procurorul parlamentar.
Avocatul poporului este denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România.
Avocatul poporului îşi găseşte reglementarea constituţională în articolele 58-60.
Rolul fundamental al Avocatului poporului este de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, îndeosebi în raport cu autorităţile publice şi în special cu cele executive.
Avocatul poporului este numit de către Parlament, în şedinţă comună pentru o durată de 5 ani. Pe durata mandatului său, avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. El îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea persoanelor interesate. Pentru ca activitatea să fie eficientă, Constituţia obligă autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar.
Avocatul poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a prezenta acestuia rapoarte anual sau la cererea acestuia. În aceste rapoarte, avocatul poporului poate face şi recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor publice.