Fără indicatori de performanță, reforma salarizării rămâne doar o schimbare de grile
România are nevoie de o lege a salarizării unice. Dar, dacă vrem să fim onești cu noi înșine și cu cetățenii acestei țări, trebuie să spunem un lucru esențial: fără indicatori reali de performanță, orice reformă a salarizării riscă să rămână doar o schimbare de grile, nu o reformă reală a statului.
De ani de zile discutăm despre salarii, despre sporuri, despre excepții, despre inechități. Dar mult prea rar discutăm despre întrebarea care contează cu adevărat: cum măsoară statul român performanța?
Cum știe statul ce volum real de muncă există într-o instituție? Cum știe cât durează, în mod rezonabil, soluționarea unei cereri? Cum știe câte erori produce un proces administrativ, câte dosare sunt rezolvate corect și la timp, cât de mulțumit este cetățeanul de serviciul primit și ce rezultat concret obține societatea în schimbul banului public cheltuit?
Aici este marea problemă. Pentru că, în absența unor indicatori clari, comparabili și auditabili, statul ajunge să plătească fără să știe suficient de bine ce plătește, pentru ce plătește și cu ce rezultat.
Eu cred că o reformă serioasă a salarizării trebuie să se bazeze pe trei lucruri simple.
În primul rând, pe clasificarea corectă a muncii. Nu poți evalua la fel un funcționar de ghișeu, un inspector, un jurist, un specialist IT sau un manager public. Fiecare are altă natură a muncii, alt grad de complexitate, alt tip de responsabilitate.
În al doilea rând, pe normarea proceselor administrative. Nu pentru a suspecta oamenii, nu pentru a-i transforma în roboți, ci pentru a înțelege unde se pierde timpul, unde există blocaje, unde există supraîncărcare reală și unde trebuie intervenit prin simplificare sau digitalizare.
În al treilea rând, pe indicatori de performanță inteligenți. Nu pe simple bifări formale. Nu pe impresii. Nu pe evaluări făcute din rutină. Un stat modern trebuie să măsoare cel puțin timpul de soluționare, respectarea termenelor legale, rata erorilor, calitatea rezultatului, gradul de digitalizare, volumul real de activitate și satisfacția cetățeanului.
Abia după ce ai aceste repere poți discuta onest despre salarizare și, eventual, despre o componentă variabilă legată de performanță: limitată, transparentă, verificabilă și ferită de arbitrar.
Doamnelor și domnilor colegi, nu putem construi un stat performant fără să măsurăm performanța. Nu putem cere eficiență fără indicatori. Nu putem vorbi despre echitate salarială fără să înțelegem corect munca. Și nu putem cere încredere din partea cetățenilor dacă statul însuși nu știe să își evalueze propriile rezultate.
De aceea, cred că legea salarizării unice trebuie să fie mai mult decât o lege despre bani. Ea trebuie să fie începutul unei reforme administrative bazate pe claritate, indicatori, responsabilitate și rezultate.
România nu are nevoie doar de salarii reașezate. România are nevoie de un stat care măsoară corect, plătește corect și livrează corect.