Patru ani de război la graniță. România nu își permite ambiguități.
La patru ani de la declanșarea războiului din Ucraina, întrebarea nu mai este ce se întâmplă acolo. Am văzut cu toții. Federația Rusă, condusă de Vladimir Putin, a atacat un stat independent. Ucraina este victima unei agresiuni militare declanșate din ambiții imperialiste, din convingerea că granițele pot fi redesenate prin forță și că o națiune poate fi supusă după bunul plac al unui lider autoritar. Întrebarea care se pune e ce fel de stat vrem să fim noi.
România se află la granița acestui război. Pentru noi, deciziile legate de sancțiuni și de securitatea europeană au consecințe directe. Săptămâna aceasta, la Consiliul de Afaceri Externe s-au discutat sancțiunile împotriva Rusiei și răspunsul comun al Uniunii Europene la campaniile de dezinformare. Participarea României la nivel de ministru într-un astfel de moment ține de seriozitatea cu care ne tratăm propriile interese strategice.
În paralel, în această sală a fost depusă o moțiune care ar fi împiedicat reprezentarea României la acel nivel. Fiecare parlamentar are dreptul la inițiative politice de acest fel. E un exercițiu democratic. Însă atunci când astfel de demersuri coincid cu reuniuni esențiale pentru securitatea regională, ele transmit un semnal.
România are nevoie de coerență externă. Sancțiunile limitează accesul Rusiei la resursele financiare și tehnologice necesare continuării războiului. Fiecare pachet adoptat înseamnă presiune suplimentară asupra unei mașinării de agresiune care a distrus orașe, infrastructură civilă și vieți omenești. În același timp, campaniile de dezinformare afectează spațiul public european. Mesaje coordonate, conturi false, narative menite să erodeze încrederea în instituții și să divizeze societatea. România a fost țintă, la fel ca alte state membre.
Propaganda de la Kremlin continuă să îi învenineze pe români. Să îi facă să creadă că Ucraina e dușmanul. Că e legitim ce li se întâmplă.
În acești patru ani, am asistat la ceva care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Cum poți să nu fii solidar cu oameni care și-au pierdut casele peste noapte? Cum poți să îi suspectezi, să îi acuzi, să îi transformi în țintă a frustrărilor, când ei sunt, în mod evident, victimele unei agresiuni brutale Cum ajungi să crezi că războiul nu există, că imaginile sunt fabricate, că suferința e exagerată? Și mai grav, cum ajungi să empatizezi cu cel care a ordonat invazia, cu liderul unui regim care a bombardat orașe și a distrus vieți?
Ura nu apare din senin. Ea este cultivată, alimentată, repetată până când devine normalitate. Datoria noastră este să o respingem ferm și să apărăm ceea ce ne-a definit în acești ani: solidaritatea cu victimele, nu complicitatea morală cu agresorul. La patru ani de război, responsabilitatea noastră este să susținem ferm sancționarea agresiunii, să consolidăm reziliența democratică și să păstrăm România ancorată solid în proiectul european și euroatlantic.
Orice altă abordare e un atac la adresa securității României și a regiunii noastre.