România, țara unde senatorii trebuie să zboare cu autocarul pe ocean, iar diplomația se face pe tăgăduială!

Se întâmplă lucruri mari în țara noastră.
E o națiune care a reușit performanța istorică de a inventa senatorul-turist de lux.
Nu contează că omul e în misiune oficială, că deschide uși pe care diplomația tradițională nu are voie să le atingă nici cu un deget.
NU!
 
Contează că biletul de avion a fost la clasa I, iar asta e un sacrilegiu în ochii presei de serviciu și al băieților de pe net, cu conturi fără poză, care urlă din taste, „Să meargă, domnule, cu low-cost sau, dacă se poate, pe jos până-n Japonia, ca să simtă poporul că are cine să-l reprezinte!”
 
De ce trebuie senatorii să se chinuie în deplasări externe?
Simplu.
Pentru că așa zic Structurile Asociative Externe care de ani de zile au grijă ca România să nu crească prea mare, că deranjează pe plan internațional.
 
Cum să ai tu o diplomație parlamentară puternică?
Cum să vorbească un senator român, de la egal la egal, cu un oficial japonez, american, francez?
Păi s-ar putea să spună lucruri care nu-s în fișa postului de colonie administrativă și atunci mai bine îl decredibilizăm la televizor.
Simplu și eficient.
 
Cine urlă?
Presa controlată de aceiași băieți care lucrează la două capete, ziua la redacție, noaptea la cafenea, raportând ce senator s-a urcat la clasa business.
Nu de alta, dar dacă ai trimite un politician român în Japonia la clasa a doua, cu escală de 9 ore la Istanbul și conexiune prin Ulan Bator, sigur ar ateriza direct în ședință, cu ochii roșii, spatele în pioneze și ar face România de râs pe plan extern.
Dar asta nu contează.
E important ca națiunea să știe că „ăla” s-a dus pe banii noștri „în excursie”.
 
De ce atâta ură pe diplomația parlamentară?
Pentru că diplomația asta face ce nu are voie diplomația oficială, vorbește liber.
Un senator nu e subordonat direct unui serviciu secret care cere aprobare la fiecare frază.
Se pot deschide uși, se pot pune pe masă subiecte delicate, se poate negocia în privat ce nu se poate scrie în comunicate.
Iar asta deranjează.
Așa că mai bine îi facem varză pe la televizor, le numărăm facturile de avion și îi punem la stâlpul infamiei naționale.
 
Cine sunt păpușarii?
Nu, nu Voiculescu, nu Ghiță, nu Vântu. Ăștia sunt de decor.
În spate e o rețea fină, bine înșurubată, formată din Entități Asociative Externe (EAE), ONG-uri globaliste cu bugete nesimțite, structuri discrete din serviciile secrete care vor o Românie ușor de comandat, o țară pe care s-o ții ocupată cu certuri interne, scandaluri inventate și circul etern de tip „cine și-a luat bilet la clasa I”.
 
România trebuie ținută mică.
Fără lideri respectați extern, fără diplomați parlamentari activi, fără oameni care să deschidă gura pe plan internațional fără aprobare de la centru.
Iar poporul, atent antrenat să urască tot ce mișcă în politică, trebuie să asiste satisfăcut cum se mai distruge o carieră, cum se mai închide o gură și cum se mai irosește o șansă de a ridica țara asta de jos.
 
Și atunci ce rămâne?
O țară cu senatorii la low-cost, diplomați care tac de frică, jurnaliști de decor care citesc ce le dictează pe telefon, generali de birou, ONG-uri care fac politică pe sub masă și public obosit de scandaluri pe care le înțelege pe jumătate.
Pe scurt, România anului 2025.
 
Și cum bine spunea Caragiale, cu 100 de ani înainte de vreme,
„Simț enorm și văz monstruos.”