Taxăm pensii, burse și plăcinte, dar nu deranjăm multinaționalele cu profit zero?!

În ultimele luni, discursul public din România s-a concentrat obsesiv pe conceptul de austeritate, vehiculat aproape ritualic de la tribune oficiale și până în paginile publicațiilor economice.
Se invocă lipsa resurselor bugetare, se anticipează măsuri severe, se anunță restrângeri de cheltuieli și sacrificii sociale.
Toate, desigur, sub cupola responsabilității guvernamentale față de deficitul bugetar și exigențele partenerilor europeni.
 
Însă, în această avalanșă de măsuri „necesare”, o categorie aparte de subiecte rămâne în continuare convenabil ocolită, privilegiile economice ale marilor companii transnaționale și regimul de redevențe inacceptabil de redus pentru resursele naturale ale României.
 
Statul român își permite, de zeci de ani, luxul unei naivități fiscale în fața unor entități private care, deși derulează activități extrem de profitabile, reușesc prin aranjamente contabile și transferuri interne să raporteze, cu o consecvență uimitoare, profit zero sau pierderi anuale colosale.
Oricine ar parcurge bilanțurile financiare ale acestor companii ar putea crede, în mod eronat, că România este țara unde afacerile multinaționale nu generează profit, deși magazinele sunt pline, consumul e în creștere, iar industriile extractive lucrează la capacitate deplină.
 
În paralel, redevențele pentru exploatarea petrolului, gazelor naturale, minereurilor sau apei minerale se mențin la cote infime, stabilite prin contracte vetuste, încheiate în anii de tranziție economică, sub presiunea dorinței de a atrage investiții cu orice preț.
În context comparativ, în timp ce Norvegia taxează cu peste 78% câștigurile companiilor care exploatează resurse naturale, România se mulțumește cu procente modice, de 3,5-13%, care nu reflectă nici valoarea resursei, nici necesitățile bugetare actuale.
 
Într-un stat care se pretinde suveran și responsabil, măsurile de austeritate nu pot fi aplicate selectiv, sacrificând segmentele vulnerabile ale populației în timp ce marile privilegii economice rămân intacte.
Este o chestiune de echitate fiscală și de principiu constituțional, căci nu poate exista democrație reală acolo unde povara crizei e împărțită doar de cei fără putere, iar resursele sunt concentrate în mâinile câtorva jucători protejați de contracte obscure și de lipsa voinței politice.
 
Mai grav decât precaritatea bugetară este precaritatea morală a deciziilor care acceptă, tacit sau explicit, acest dezechilibru.
România nu va deveni un stat cu adevărat puternic decât atunci când va avea curajul să-și negocieze redevențele la nivelul pieței internaționale, să elimine practicile de optimizare fiscală abuzivă și să trateze egal toți agenții economici, indiferent de capitalul lor de origine.
 
Sper că acest moment de criză să fie prilejul unei resetări de conștiință economică națională, în care să nu mai vorbim de austeritate doar în școli, spitale și pensii, ci și în consiliile de administrație ale marilor exploatatori de resurse publice.
 
România are nevoie nu doar de reforme administrative, ci și de dreptate economică și fiscală. Și pentru aceasta, este necesară o clasă politică dispusă să asume, fără teamă, rolul de gardian al interesului național.
 
Să nu uităm cuvântul bătrânilor noștri: „Nu e stat acela unde sărăcia plătește luxul și vitejia stă la poartă, în vreme ce trădarea și lăcomia se cocoață în jilțuri.”
 

 
A venit ceasul ca pe drapelul acestei țări să nu mai fluture doar cuvinte frumoase, ci fapte.
 
Să se știe că România este stăpână pe avuția sa și că în fața datoriei naționale, nimeni, oricât de mare, oricât de bogat, nu e mai presus de lege, de echitate și de Neamul Românesc.
 

Asta-i datoria noastră.
Și cine o uită, să nu mai cuteze a rosti numele Patriei fără să roșească.