Stimați colegi parlamentari,
Domnule Prim Ministru și stimați membrii ai Guvernului,
Onorat auditoriu,

Din considerente de colegialitate și pentru a scurta așteptarea tensionată a semnatarilor moțiunii, am decis să-mi încep discursul cu concluzia: grupurile ALDE nu vor vota moțiunea.
Indiscutabil, este dreptul constituțional al parlamentarilor care doresc căderea unui guvern să depună o moțiune de cenzură, iar noi respectăm cu sfinţenie acest drept. Moțiunea este ”glonțul de aur” cu care Opoziția poate să încerce o singură dată pe parcursul unei sesiuni parlamentare demiterea guvernului prin mijloace democratice.
Totuși, vreau să remarc faptul că în îndelungata mea activitate parlamentară nu am mai întâlnit o situație asemănătoare, în care acest ”glonț” să fi fost tras în vânt cu atâta nonșalanță. Nu știu dacă e vorba de diletantism, de nepricepere sau, pur și simplu, de dorința de a scăpa cât mai repede de această povară a obligației de demitere a guvernului sau de toate la un loc. Opoziția nu are nici program real de guvernare și nici persoane competente care să preia conducerea Executivului, iar din păcate noul PNL, o spun cu mult regret, este în realitate vechiul PDL, nu are ideologie, nu mai are nicio legătură cu liberalismul, ci are o legătură certă cu băsismul.
N-aș vrea să se înțeleagă că regret inoportunitatea acestei moțiuni, că aș fi preferat ca ea să fie depusă într-un moment cu sorți de izbândă. Nu. Dimpotrivă, mă bucur că amenințarea cu o moțiune de cenzură nu mai este posibilă și Guvernul se poate concentra pe îndeplinirea Programului său. Mă voi opri aici cu aceste considerații, dar voi continua cu ceea ce consider a fi centrul de greutate al discursului meu: dezechilibrul puterilor în statul român, care e strâns legat de textul moțiunii dumneavoastră.
De fapt astăzi, poate sunteţi de acord cu mine, discutăm despre statul de drept. Moțiunea de cenzură pe care o dezbatem azi are legătură cu statul de drept şi are la bază un singur argument: realitatea că Primul Ministru a fost trimis în judecată. În țările cu tradiție democratică și în care noțiunea de stat de drept nu e doar o lozincă, nici nu se ajungea la o moțiune. Premierul și-ar fi dat demisia din primul moment, pentru că singurul argument al trimiterii în judecată era mai mult decât suficient. La noi, din păcate, unele componente ale autorității judecătorești s-au remarcat nu doar prin succese indiscutabile în lupta anti corupție, ci și prin transformarea pe alocuri a actului de justiție în armă politică, prin abuzuri rămase nesancționate, care se perpetuează din cauza lipsei oricărui control din partea celorlalte puteri.
Evident că nu voi face greșeala să mă pronunț în privinţa vinovăției sau nevinovăției Primului Ministru, aceasta e sarcina constituțională a instanțelor competente, dar voi aduce în discuție câteva adevăruri notorii despre Justiția română, care mă determină să spun că în România statul de drept e, din păcate, încă un deziderat îndepărtat.
De aceea voi evita să fiu foarte incisiv la adresa opoziţiei şi a moţiunii pe care o prezintă. În schimb vă invit pe dumneavoastră, toţi din această aulă, în egală măsură putere şi opoziţie, la un serios proces de analiză şi reflecţie asupra noţiunii statului de drept din România. Din argumentele și faptele pe care le voi prezenta, aș dori să ajungeți și dumneavoastră la concluzia că este esențial ca, în primul rând, să reechilibrăm puterile în statul român prin legislație și atitudine, la nivelul Parlamentului, așa încât să nu ajungem în viitor la situația să cerem permisiunea procurorilor în legătură cu oportunitatea vreunei decizii politice.
Separaţia puterilor proclamate de Constituţie înseamnă, întâi de toate, controlul lor reciproc şi echilibrul dintre puteri. Şi mă întreb dacă nu cumva puterea judecătorească nu s-a transformat într-o supraputere dincolo de ceea ce doreşte Constituţia şi regulile simple şi clare ale democraţiei.
Cu caracter prealabil, toată lumea sper că este de acord că puterea judecătorească înseamnă numai judecători şi instanţe judecătoreşti. Ministerul Public nu face parte, potrivit Constituţiei, decât din autoritatea judecătorească, dar nu din puterea judecătorească. Procurorii sunt sub autoritatea ministrului justiţiei, capul Ministerului Public nu este procurorul-general, ci este ministrul justiţiei.
Deci, procurorii sunt agenţi ai statului, sunt putere executivă. Din păcate, viciul cred eu că porneşte chiar de la Constituţie, prin crearea acestei „cooperative”, nu am găsit un nume mai bun, care se cheamă Consiliul Superior al Magistraturii, unde avem de-a valma, judecători şi procurori. E drept că sunt două secţii, numai că atribuţiile secţiilor pot fi exercitate după aceea, pe căi de contestaţie, de către plen, şi s-a terminat. Numirea judecătorilor la Înalta Curte, de exemplu, se face de plen, nu de Secţia pentru judecători.
Procedura în materie deontologică – dacă un judecător este sancţionat deontologic de secţia din care face parte, depune o contestaţie la plen, adică inclusiv la procurori. Păi, unde este independenţa judecătorului? Unde este inamovibilitatea judecătorului, care îmi spune că el nu poate fi cercetat sau sancţionat doar de egalii săi? Potrivit Constituţiei, procurorul nu este egal cu judecătorul, pentru că numai judecătorul e independent, e supus numai legii. Procurorul este doar imparţial, dar este sub autoritatea ministrului justiţiei şi el serveşte interesul general al societăţii, adică statul. Deci viciul pleacă, întâi de toate, de la Constituţie, pe care ne-am propus să o revizuim dar, evident că toate lucrurile importante tind să treacă pe planul doi.
Că s-a transformat puterea judecătorească într-o supraputere, din păcate, este o realitate la care, uneori, asistăm şi cu aşa-zise încercări doctrinare. Un celebru judecător, membru în Consiliul Superior al Magistraturii, pe un site politic, încerca să dovedească de ce puterea judecătorească este deasupra celorlalte, cu argumente de genul: „Ştiţi, judecătorii trebuie să aibă facultate; pentru deputaţi, senatori nu se cere acest lucru;...” şi nu vreau să dau tot citatul. Niciodată nu am văzut argumentul legitimităţii democratice, care există la puterea legiuitoare şi, prin intermediul puterii legiuitoare, la puterea executivă, şi care nu există în sistemul judecătoresc român, unde judecătorii şi procurorii sunt numiți.
Întâi de toate, din păcate, eu consider aici că vinovate pentru această supraputere pe care şi-a atribuit-o puterea judecătorească, sunt celelalte puteri ale statului. Tocmai că nu-şi mai îndeplinesc rolul de a se controla reciproc şi de a asigura acest echilibru, după cum ştiţi, orice putere va avea tendinţa naturală să abuzeze de ea.
Or, ce face Parlamentul? Nu modifică legile. Avem nenumărate articole din Codul de procedură penală declarate neconstituţionale pentru că încalcă drepturile omului, inclusiv egalitatea de arme dintre acuzare şi apărare. Nu se întâmplă nimic, pentru că s-a dat ucaz să nu ne atingem cumva de coduri, deşi există, repet, decizii ale Curţii Constituţionale şi măcar să fie puse în acord cu aceste decizii.
Avem un amalgam incredibil între noţiunea de serviciu de informaţii şi noţiunea de poliţie judiciară. Într-o ţară civilizată, serviciul de informaţii nu adună probe pentru justiţie. Serviciul de informaţii dă informaţii. Probele pentru justiţie le dă poliţia judiciară. Prin urmare, dacă eu vreau să ascult telefoanele ca să obţin informaţii, trebuie să mă duc la un serviciu de informaţii, dar, dacă vreau să ascult telefoanele, ca să obţin probe în justiţie într-o anchetă, acest lucru ar trebui să-l facă Poliţia judiciară. Or, la noi, SRI-ul are un monopol vădit care contravine principiilor separaţiei între noţiunea de serviciu de informaţii şi noţiunea de poliţie judiciară.
Mai mult decât atât, în nicio ţară civilizată nu există raporturi directe ale procurorului cu un serviciu de informaţii, cum citiţi tot timpul. DNA-ul zice: cu sprijinul SRI-ului. Este absurd. DNA-ul trebuie să se bazeze pe Poliţia judiciară, nu pe serviciile de informaţii.
Legea privind revocarea membrilor CSM. Textul a fost declarat neconstituţional de câţiva ani. Nu se întâmplă nimic şi de aceea membrii CSM-ului nu pot fi recuzaţi de egalii lor, pentru că Parlamentul, din păcate, nu şi-a făcut această treabă.
Legile privind numirea procurorilor la DNA şi la DIICOT. Procurorii DNA şi DIICOT au grad de procuror de Înaltă Curte, cel mai înalt grad de procuror, fără să dea vreun examen! Este un simplu interviu, așa cum este prevăzut de lege. Un magistrat obişnuit, fie el judecător, fie el procuror, porneşte de la nivelul de bază, judecătorie sau Parchet de pe lângă judecătorie, dă examen dur să treacă la tribunal, dă examen dur să treacă la Curtea de Apel, dă examen şi mai exigent să treacă la Înalta Curte.
Iar la DNA şi DIICOT – cu câţiva ani de vechime! – de la un Parchet local de pe lângă o judecătorie dintr-o comună, devine mare procuror cu grad de Înaltă Curte – cu grad de Parchet de Înaltă Curte – printr-un singur interviu şi devine mare specialist, fie în anticorupţie, fie în antimafie şi după aia ne mirăm că avem abuzuri. Şi dacă el nu răspunde la comenzile şefilor i se retrage avizul să fie acolo şi se întoarce la parchetul din comuna lui şi nu mai are nici statut de procuror de Înaltă Curte, nu mai are nici salariul respectiv şi atunci noi vorbim de independenţa procurorilor. Nu este, pentru că, cel puţin cei din DNA şi DIICOT sunt strict la mâna şefilor lor. Şi vă întrebaţi de ce sunt posibile abuzurile. Păi, legea le permite, din păcate. Şi, aici, repet, puterea legiuitoare trebuie să intervină.
Ce ar mai trebui să facă Parlamentul în afară de a legifera? Să-şi exercite rolul constituţional de control parlamentar. Ştiu că inclusiv Curtea Constituţională este foarte reticentă la acest lucru.
Şi CSM-ul este foarte reticent. Au adoptat inclusiv o hotărâre prin care se interzice procurorilor să vină în faţa comisiilor de anchetă parlamentare. Dar, dragi colegi, în toată lumea, uitaţi-vă la Statele Unite, modelul de democraţie poate cel mai modern şi avansat, noţiunea de comisie parlamentară de anchetă tine de esenţa oricărui regim democratic.
Vine un director din SRI care face declaraţie publică: „Noi veghem ca judecătorii să nu-şi uite menirea, să servească interesele statului”. Felicitări! Păi, parcă judecătorii trebuiau să fie independenţi. Într-un proces penal, avocatul care-l apără pe acuzat se luptă cu statul, că acuzarea e statul, e procurorul. Şi, dacă judecătorul trebuie să servească interesele statului, înseamnă că avocatul apărării, poate să plece acasă. În procesele de contencios administrativ avocatul se luptă tot cu statul, că statul emite actele de putere. În procesele de contencios fiscal avocatul se luptă cu statul. Dacă, în toate aceste procese, judecătorul nu trebuie să uite – că îl supraveghează SRI-ul – că el serveşte interesele statului, atunci vă propun să desfiinţăm avocatura.
Nu s-a întrebat nimeni la comisiile de anchetă, de ce avem în fiecare an mii şi mii de mandate de ascultare pe siguranţă naţională. Suntem o ţară plină, înţeleg, de trădători, de spioni şi de terorişti, tot ce înseamnă siguranţă naţională. Nu se întreabă nimeni dacă nu cumva este o deturnare a instituţiei și dacă legea nu ar trebui modificată? Dar nu ar trebui făcută şi o anchetă parlamentară, de ce sunt necesare mii şi mii de mandate pe siguranţă naţională?
Au existat scurgeri WikiLeaks. În România au existat scurgeri WikiLeaks potrivit cărora la Ambasada Statelor Unite se duc şefi din Parchete, se duc membri CSM, vorbesc, s-a spus şi ce vorbesc, nimeni nu a avut nici un fel de reacţie. Nu s-a făcut nicio cercetare la nivelul parlamentului. Puterea judecătorească, în România, înţeleg că e independentă doar de Parlamentul României şi de Guvernul României.
Autoritatea ministrului justiţiei, prevăzută de Constituţie, asupra procurorilor este o vorbă goală. Dacă ministrul justiţiei încearcă ceva, imediat o să sară toată lumea că încalcă independenţa justiţiei.
Dragi colegi,
Toate aceste probleme pe care le-am relevat aici nu sunt propria mea observaţie sau creaţie. Săptămâna trecută Senatul a organizat o conferinţă pe tema guvernării reprezentative şi a separaţiei puterilor în stat. Ar fi fost poate util să veniţi la această dezbatere, unde aţi fi aflat din vocea participanţilor, reprezentanţi ai diferitelor puteri ale statului toate aceste lucruri, toate aceste adevăruri pe care vi le-am spus astăzi
Fac un apel la vechii PNL-işti, dacă mai sunt sensibili oare şi preocupaţi de apărare drepturilor şi libertăţilor individului: vă readuc aminte că statul de drept nu se bazează pe instituţii represive şi pe întărirea lor nelimitată, statul de drept este cel care este capabil să apere, întâi de toate, drepturile cetăţeanului şi ordinea democratică. Poate acest apel al meu are darul să vă trezească, chiar dacă mai târziu.
Vă mulţumesc.

O dată că procurorii nu sunt justiţie, că justiţia se înfăptuieşte numai prin instanţe, îmi spune Constituţia, şi, în al doilea rând, că nu încalcă nimic, pentru că, potrivit Constituţiei, are autoritate asupra procurorilor.
Ultima chestiune. Puterea judiciară ar trebui ea însăşi să se autocenzureze şi, din păcate, uneori nu se întâmplă. Vă spuneam că, după părerea mea, CSM-ul ar trebui să existe numai pentru judecători, iar procurorii să aibă un propriu consiliu, separat, dar pentru asta trebuie revizuită Constituţia.
Închei prin a spune că noi, Parlamentul, avem obligația să contribuim prin atribuțiile noastre la recredibilizarea Justiției, să amendăm acele legi care permit unui simplu procuror de caz, fără niciun filtru suplimentar de siguranță, să pună în pericol stabilitatea politică, să dărâme un guvern legal și legitim învestit.