Stimați colegi din majoritate și opoziție,

Mi-ar fi plăcut să încep prin a vă spune că ne pregătim astăzi, în Senat, să dezbatem şi, eventual, să validăm o reformă profundă şi dreaptă a sistemului judiciar românesc. Nici Comisia specială comună şi nici colegii din Camera Deputaţilor nu au procedat însă la o modificare substanţială a „legilor justiţiei”, aşa cum sunt cunoscute în limbajul comun. Lucrând într-un climat ostil, marcat inclusiv în Parlament de tonalităţi agresive şi iraţionale, ei au făcut o operă mult mai modestă, dar nu mai puţin preţioasă şi necesară. În termeni juridici, ei s-au comportat mai degrabă ca nişte glosatori. Au lămurit, în cuvinte clare şi precise (certis et expressis verbis) înţelesul pe care legiuitorul l-a atribuit iniţial - atunci când le-a redactat şi adoptat - prevederilor cuprinse în Legile 303, 304 şi 317 din 2004. În al doilea rând, au pus în acord articolele de lege pe care au lucrat cu numeroasele hotărâri succesive ale Curţii Constituţionale.
Nu avem deci a ne pronunţa asupra unui piese de legislație complet nouă, mai europeană şi mai respectoasă faţă de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti decât cea care a precedat-o. Ne-a lipsit poate îndrăzneala să facem un pas hotărât înainte. Paradoxal, unora li s-a părut totuşi că schimbările aduse de proiectele legislative pe care le vom lua în dezbatere sunt insuportabil de ample. Cine sunt cei care ne suspectează, ne acuză chiar, de o răscolire radicală a cadrului normativ în care funcţionează justiţia? În primul rând, şefii marilor parchete şi magistraţii care se încolonează de regulă în urma lor. Apoi, o parte din opinia publică ce se manifestă în spaţiul virtual sau care ocupă cu repetiţie străzile capitalei şi ale altor oraşe. În sfârşit, unele voci - uneori regretabil de stridente și ridicol de necredibile - din băncile partidelor de opoziţie.
Cum să ne explicăm acest neobişnuit paradox? Cine aruncă o privire lucidă şi obiectivă asupra textelor pe care le vom lua în discuţie este imediat izbit de caracterul tehnic, uneori de-a dreptul banal, al modificărilor şi completărilor introduse. În cele mai multe cazuri, aceste modificări şi completări nu fac altceva decât să aducă un plus de claritate prevederilor legale aşa cum au fost formulate în urmă cu treisprezece ani, să le înrădăcineze mai bine în litera şi spiritul Constituţiei, să le alinieze dreptului european şi să elimine orice fel de echivoc ce ar putea da naştere unor interpretări controversate în practica judiciară. Cine ascultă însă corul contestatarilor şi-ar putea imagina că suntem pe punctul de a desfiinţa instituţii, de a pune capăt independenţei sistemului judiciar şi de a aşeza piedici de netrecut în calea magistraţilor care înţeleg să-şi facă datoria.
Să nu ne ferim să spunem lucrurilor pe nume: suntem, de câteva luni, martorii şi victimele unui episod din istoria mondială a ştirilor false, fake news. Unii compatrioţi ai noştri au deprins fără dificultate ştiinţa - motivată ideologic şi alimentată de interese foarte concrete - de a manipula faptele, de a le distorsiona, de a le prezenta drept ceea ce nu sunt. Cei care au contestat aceste modificări legislative nu s-au remarcat nici măcar accidental prin ştiinţa dreptului sau prin cunoaşterea detaliată a textelor puse în dezbatere publică. Comunicatul DNA de la sfârşitul săptămânii trecute nu este decât ultimul exemplu al unei lecturi superficiale, părtinitoare şi mistificatoare a legii. Este îngrijorător să constatăm că unii procurori cu funcţii de mare responsabilitate au devenit experţi în diversiune, agitaţie şi propagandă şi nu se mai tem să-şi afişeze ignoranţa în ştiinţa dreptului.
Constituţia noastră le cere procurorilor să fie imparţiali. Am primit în ultimele luni dovezi zdrobitoare despre lipsa de imparţialitate, despre lipsa capacităţii de discernământ a unor şefi de parchete. Incapacitatea lor de a citi cu obiectivitate şi echilibru intelectual un text de lege este acum evidentă pentru întreaga societate. Nouă nu ne rămâne decât să ne întrebăm ce a determinat această ostilitate iraţională şi profund colorată ideologic faţă de modificarea legilor justiţiei, ostilitate declamată public pe un ton şi cu un vocabular ce aminteşte de demascările şi incriminările din anii 1950. Se pare, văzând astăzi atitudinea unora care nici măcar nu au trăit în perioada cea mai neagră a comunismului totalitar, că formula tovarășului Stalin: ”nu există oameni nevinovați ci numai persoane de care nu ne-am ocupat suficient”, are surprinzător de mulți adepți într-o țară care-și spune democratică și liberă.
Am să vă citesc un scurt paragraf dintr-o recentă analiză: situația este mai gravă decât și-o putea cineva închipui, cu ofițeri și agenți SRI mergând prin parchete și instanțe, dând indicații despre cum să se facă urmăririle penale ori să se judece. (…) O țară întreagă a aflat despre acte/protocoale secrete care reglementează administrarea unor proceduri din justiție, cum sunt ˝echipele mixte˝ procurori-agenți SRI (…) Administrarea justiției prin acte secrete este o practică total străină oricărei democrații și oricărui stat de drept. Astfel de prevederi secrete care guvernau justiția existau numai in perioada comunistă.
Această analiză îi aparține unui judecător: Dana Gârbovan, unui expert cu experiență și care din interior poate spune cu multă claritate care sunt problemele.
Fără a fi pe atât de curajoase pe cât unii dintre noi am sperat, aceste modificări şi completări au însă darul de a pune ordine într-o serie de texte normative ce au fost folosite de procurori ca pretexte pentru consolidarea unei zone de putere, deopotrivă instituţională şi personală, ce nu este prevăzută de Constituţie şi nici nu este compatibilă cu un regim democratic.
De mai bine de zece ani, procurorii, cu precădere cei de la DNA, dar nu exclusiv, şi-au arogat o calitate pe care Constituţia nu le-o încredinţează, şi anume independenţa. Potrivit legii fundamentale, judecătorii sunt cei care trebuie să se bucure de independenţă, în timp ce procurorilor, puşi de articolul 132 (1) atât sub control ierarhic, cât şi sub autoritatea ministrului justiţiei (prevedere ce contrazice logic orice aspiraţie spre independenţă), li se cere să fie imparţiali.
„Independenţa procurorilor“ este invocată astăzi ca un adevăr revelat, asociat „luptei împotriva corupţiei”, transformată la rândul ei într-un soi de religie laică, cu preotese şi preoţi, ca şi cu o masă de fideli fanatici sau care mimează fanatismul din laşitate, ignoranţă, din interes sau frica ( se aude domnu’ Orban?).
 
Având în vedere situația creată în plenul Senatului de către membrii Grupului Parlamentar USR, regăsiți mai jos continuarea discursului pe care nu am mai reușit să îl susțin:

Iar în materie de religie, se ştie, argumentele raţionale şi discuţiile aplicate pe texte nu au trecere și se vede bine acest lucru inclusiv aici. Să ne pregătim deci, în Senat, să smulgem vălul mitologic de pe legile justiţiei si hipnoza care a paralizat judecata multora. Să le punem acolo unde le este locul: pe tărâmul raţiunii, al Constituţiei, al garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Ca liberal, am şi eu o credinţă, aceea că datoria corpurilor legiuitoare ale ţării este aceea de a pune limite puterii represive a statului şi de a lichida acele zone de putere discreţionară şi abuzivă ce scapă de sub orice fel de control.
Tot în calitate de liberal, cred cu tărie în principiul liberal al separării puterilor în stat. Dar insist ca el să fie invocat şi pus în operă în forma sa completă: separarea, echilibrul şi controlul reciproc al puterilor, sau checks and balances, ca în toate democrațiile occidentale. Procesul legislativ pe care-l inaugurăm astăzi are tocmai rostul de a aduce un spor de echilibru între puterile statului şi de a elimina - din păcate nu până la capăt - acele zone de putere necontrolată de unde au izvorât în ultimii ani şiruri nesfârşite de abuzuri comise sub aparenţa legii. În dreptul constituţional american de pildă, existenţa unei unchecked power este socotită ca fiind aberaţia democratică supremă. Pentru că este moral insuportabilă într-o democraţie prezenţa unei caste închise de funcţionari publici dotată cu privilegiul iresponsabilităţii şi impunităţii pentru felul în care îşi îndeplineşte sarcinile ce îi revin prin lege.
Sarcina noastră începând de astăzi este să facem legi într-atât de clare încât să nu mai poată fi abuzate vreodată de cineva. Pentru că, în ultimul deceniu şi mai bine, abuzul, înainte de a fi comis împotriva persoanelor particulare sau a oamenilor publici, a fost săvârşit împotriva legii. Procurorii s-au obişnuit să citească printre rândurile legii, să completeze sau să răstălmăcească imaginar prevederile acesteia. În mod regretabil, destui judecători şi-au însuşit această atitudine relaxată faţă de lege. Unii din indiferenţă, alţii, probabil cei mai mulţi, pentru că ştiau că procurorii lucrează, ca şi înainte de 1989 şi măcar în cazurile cu un anumit profil, într-o cooperare ocultă şi ilegală cu serviciile secrete. Pe scurt, magistraţii s-au obişnuit să nu mai răspundă decât cel mult în faţa unor instanţe situate în afara privirii publice. În fapt, prin absolvirea de orice formă de răspundere în faţa celorlalte puteri ale statului şi a cetăţenilor, judecătorii au încetat să mai fie independenţi. Ei au devenit în realitate dependenţi faţa de voinţa procurorilor şi a serviciilor din spatele acestora, ca şi faţă de voinţa politicienilor de la vârful statului (mă refer în mod explicit la Băsescu și Johannis) care şi-au asigurat controlul serviciilor şi, prin numire, al procurorilor.
Era demult timpul să dăm literei legii toată greutatea ei. Ni se reproşează graba cu care unora li se pare că procedăm la modificarea în sens constituţional şi european a legilor justiţiei. Numai că toţi cetăţenii cu sensibilitate democratică, specialişti şi nespecialişti deopotrivă, discută de ani de zile imperfecţiunile, limitele şi obscuritatea actualului cadru legislativ. Istoria abuzurilor demascate şi rămase nesancţionate este lungă şi scandaloasă. Nu ne-am grăbit, aşadar, ci am întârziat neîngăduit de mult să îndreptăm tot ceea ce a strâmbat o practică judiciară penală abuziva şi interesată, caracterizată de un dispreţ pentru viaţa şi libertatea cetăţenilor ce descinde direct din dreptul socialist.
A venit în sfârşit vremea ca nimeni să nu se mai situeze şi să nu mai lucreze deasupra legii dar să se simtă la adăpost de braţul acesteia. Este acum momentul să dăm noţiunii de stat de drept înţelesul său natural. În limbajul propagandistic de astăzi, „a întări statul de drept” este o formulă întru totul similară vechiului îndemn ideologic de „a întări legalitatea socialistă”. Ambele expresii se referă la întărirea aparatului represiv al statului, la lipsa de răspundere a celor care conduc represiunea şi la caracterul ocult al punerii în mişcare a actelor represive sub aparenţa şi în numele legii. Vă invit să restituim noţiunii de stat de drept conţinutul său liberal.
România va fi cu adevărat un stat de drept atunci când va avea un sistem de drept stabil, transparent, predictibil, materializat într-un sistem judiciar independent, servit de funcţionari calificaţi profesional pentru a aplica legile cu imparţialitate şi în respectul drepturilor omului, aşa cum sunt formulate în instrumentele juridice europene şi internaţionale. Legea, într-un stat de drept autentic, nu trebuie pervertită de practicile discreţionare ale organelor judiciare, nu trebuie lăsată la latitudinea acestora. Legea trebuie făcută exclusiv în Parlament. Să nu ezităm să o facem. Să nu ne lăsăm intimidaţi de zgomotul ameninţător pe care-l fac cei pe cale de a-şi pierde privilegiile, cei care au interpretat independenţa şi imparţialitatea ca pe un mandat de a transforma sistemul judiciar într-o zonă rezervată iniţiaţilor, în care sunt posibile toate abuzurile, ilegalităţile şi manipulările pentru că nimeni n-ar avea dreptul să judece comportamentul şi deciziile magistraţilor ce n-ar avea de dat socoteală nimănui pentru felul în care aplică legea.
Numai că, într-o democraţie ce-şi merită numele, cetăţeanul este judecătorul suprem. Politicienii, administratorii şi magistraţii sunt toţi în serviciul lui şi trebuie să admită că este obligatoriu ca activitatea lor să fie analizată, evaluată şi eventual sancţionată. Iar Parlamentul este instanţa supremă de reprezentare a cetăţenilor. Parlamentul este expresia cetăţeanului legiuitor. În numele cetăţenilor care ne-au ales, avem datoria să legiferăm fără teamă şi în mod transparent. Şi avem în indiviziune obligaţia de a institui domnia legii inclusiv asupra celor care o aplică.

Vă mulțumesc.