Despre formele fără fond, o pasiune instituțională românească
Zilele acestea – și de fapt de niște ani de zile– ar fi trebuit să avem funcțional un nou sistem de instituții și management în învățământ. Așa a votat acest Parlament când a trecut Legile Educației. Mult vâlvă, puțin fond.
Suntem de aproape 3 ani într-un provizorat. Legea a creat niște forme, a desființat pe ici pe colo, dar lucrurile au rămas în aer. Suntem undeva în Tărămul Nimănui. Sau într-o veșnică tranziție.
Ministerul Educației ne spune acum că Inspectoratele sunt practic desființate, iar noile Direcții Județene sunt amânate încă un an. Funcționăm într-un vid cum ar veni. Concursuri înțelegem că nu ar putea fi organizate pentru că ... nu ai cum a le organiza pentru ceva ce ... nu există. Și spirala merge în jos la fel spre concursurile pentru directori de școli sau către tot felul de interimate.
Tot în aceste zile, în Parlament, unii colegi au propus ca un Institut, cel al Levantului, care este doar o fabrică de sinecuri – atenție! – să-și schimbe numele pentru a-și împlini scopul mai bine. Evident, cu creșteri la pachet de salarii pentru cei care nu fac mare lucru acolo.
Ar fi ridicol, dacă nu ar fi trist să asistăm permanent la astfel de jocuri de iluzii, de schimbări de nume și titulaturi în tot felul de părți ale Statului – dar care lasă mereu în urmă un fond erodat, nefuncționat și niciodată gândit ca să rezolve adevărate probleme. Mai mult, această joacă de-a formele fără fond creează risipă și disfuncționalități, strică de multe ori ceea ce funcționa cât de cât.
Și vă mai pot oferi un exemplu, cel despre care am vorbit și săptămâna trecută – al Registrului Agresorilor Sexuali – o lege făcută inițial cu multă fală, pentru că suna bine, dar care nu oferea mijloace de control real pentru instituții. Munca de a îndrepta această gaură pe fond a durat vreo 2 ani și tot nu a reușit să umple complet golurile din lege, pentru că în continuare sunt instituții care preferă să se opună ca să patroneze doar peste niște forme goale ... dar să nu-și asume cu adevărat responsabilități. În acest caz, de a-i căuta cu adevărat pe cei care nu ar trebui să lucreze în preajma celor vulnerabili.
În final, nu e doar despre un fond funcțional, ci despre instituții care servesc oamenii și despre credibilitatea statului. Acel consens social sau pace socială pe care ne bazăm, pe care-l le luăm de-a gata, vin dintr-o idee simplă: că Parlamentul și statul veghează să aibă instituții care ajută, rezolvă probleme, nu care sunt create pentru titluri de presă ... iar când vine dușul rece, de fapt nu e nimeni care să răspundă la telefon.
Vă invit așadar să rezolvăm probleme în Parlament, cu efecte pentru sisteme complexe, nu să facem doar valuri pentru o zi de care nu mai e nimeni interesat.