Importanța principiului subsidiarității în modul de funcționare a Uniunii Europene, dublat de o transparență decizională mai mare și de o diseminare mai profundă la nivel local a realizărilor Uniunii au fost coordonatele centrale ale discursului susținut vineri, 22 noiembrie a.c., la Roma, de Gabriela Crețu, președinta Comisiei pentru afaceri europene (CAE) a Senatului.
Invitată ca vorbitor principal în cadrul Conferinței privind Subsidiaritatea a Comitetului European al Regiunilor, președinta CAE  a afirmat: „Punctul de plecare al dezbaterii despre subsidiaritate, cu ani în urmă, a fost acesta: cum putem folosi diversitatea reală a UE pentru a atinge unitatea necesară, într-un mod democratic, fără a lăsa pe nimeni pe dinafară?“
Gabriela Crețu a amintit, de asemenea, că subsidiaritatea a căpătat în timp și o dimensiune informativă, pentru a crește nivelul de conștientizare în rândul cetățenilor cu privire la reușitele Uniunii Europene, într-un sistem în care leadership-ul joacă de obicei rolul de „țap ispășitor“ pentru dificultățile întâmpinate în implementarea politicilor Uniunii.
„Este, sper eu, lesne de înțeles faptul că «subsidiaritatea activă» trebuie să mențină aceste obiective: orice încercare de a defini strict în termeni de competențe sau de a reduce diferențele la o singură voce ar fi un pas înapoi. Acest lucru este valabil atâta vreme cât ne imaginăm Uniunea Europeană ca un proiect al societății, nu doar ca o mare piață care să fie împărțită între participanții care se luptă între ei pentru control.”
Vorbind despre influența la nivel central a Comitetului Regiunilor, senatoarea a atras atenția asupra faptului că este important să fie respectate principiile legitimității, responsabilității și reprezentativității. În același timp, este important ca subsidiaritatea să nu devină o simplă re-naționalizare a politicilor Uniunii, ci să rămână un principiu prioritar al coeziunii dintre regiunile UE.
Gabriela Crețu a concluzionat că Uniunea Europeană nu se confruntă cu un deficit democratic din punctul de vedere al mecanismelor instituționale în sine, ci mai degrabă este o problemă a voinței politice care conturează direcțiile de acțiune comună.