Tranziția verde a României riscă să devină o capcană birocratică
Legea-cadru privind economia circulară ar trebui să apropie România de viitorul verde al Europei. Dar, dacă nu este adaptată realităților economice, riscă să împovăreze micile afaceri, să adâncească inegalitățile și să transforme sustenabilitatea într-un nou exercițiu de conformare formală.
România este pusă să alerge înainte să fi învățat să meargă. În timp ce Uniunea Europeană accelerează tranziția către economia circulară, unii senatori și deputați se grăbesc să adopte o lege-cadru amplă, menită să alinieze țara la ambițiile verzi ale Bruxellesului. Obiectivele sunt legitime și urgente: reducerea deșeurilor, creșterea reciclării, limitarea depozitării la groapă și evitarea unor proceduri de infringement costisitoare. Puțini contestă necesitatea schimbării. România reciclează în prezent mai puțin de 15% din deșeurile municipale, în timp ce cea mai mare parte ajunge încă la depozitare.
Dar bunele intenții nu garantează rezultate bune. Ceea ce se propune nu este doar o reformă de mediu, ci o restructurare profundă a modului în care economia românească este monitorizată, reglementată și controlată. Iar acest lucru ridică o întrebare incomodă: construiește România o economie verde sau adaugă un nou strat de birocrație?
Când sustenabilitatea înseamnă mai multă hârțogărie Proiectul de lege introduce o arhitectură administrativă extinsă: organisme naționale de coordonare, comitete interministeriale, pașapoarte digitale ale produselor, platforme de trasabilitate și obligații complexe de raportare. În teorie, aceste mecanisme promit transparență și responsabilitate. În practică, ele riscă să copleșească un stat care deja se confruntă cu o capacitate administrativă limitată și cu o povară de reglementare cronică.
Instituțiile publice din România sunt notorii pentru fragmentare. Adăugarea de structuri noi, fără desființarea celor disfuncționale, poate satisface cerințele de raportare ale UE, dar este puțin probabil să genereze schimbări reale în practică. În schimb, sustenabilitatea riscă să fie redusă la tabele, indicatori și audituri – o performanță tehnocratică impresionantă pe hârtie, dar slab conectată la realitate.
Aceasta nu este o preocupare teoretică. În întreaga Europă, politicile verzi excesiv birocratizate au alimentat scepticismul public și reacțiile de respingere. România nu își permite să repete această greșeală.
Micile afaceri vor suporta costul tranziției Povara nu va fi distribuită uniform. Marile corporații multinaționale operează deja în cadre complexe de sustenabilitate și raportare ESG. Ele dispun de departamente de conformare, sisteme digitale și echipe juridice capabile să absoarbă noile obligații. Întreprinderile mici și mijlocii din România nu au aceste resurse.
De la ateliere de mobilă și producători de textile, până la procesatori agroalimentari și firme din construcții, IMM-urile reprezintă coloana vertebrală a economiei românești. Pentru multe dintre ele, costurile asociate trasabilității digitale, certificării și raportării continue pot fi paralizante. Marjele sunt reduse, accesul la finanțare este limitat, iar sprijinul statului este adesea lent sau inexistent.
Fără excepții clare, implementare etapizată sau mecanisme de sprijin financiar dedicate, economia circulară riscă să devină un instrument de excludere economică – împingând discret producătorii locali în afara pieței și favorizând actorii mari, mai bine adaptați complexității reglementărilor.
O tranziție verde care subminează antreprenoriatul autohton nu este nici justă, nici durabilă.
Reguli verzi europene, realități economice românești În esență, economia circulară ar trebui să consolideze reziliența Europei într-o lume instabilă: reducerea dependenței de materii prime, scurtarea lanțurilor de aprovizionare și stimularea valorii adăugate locale. Pentru statele din estul Uniunii, însă, provocarea este mai acută.
România riscă să devină un simplu executant al unor reguli concepute în altă parte, concentrat mai degrabă pe evitarea sancțiunilor decât pe construirea unei capacități industriale proprii. Proiectul de lege reflectă această mentalitate defensivă. El prioritizează alinierea formală la directivele europene, în detrimentul unei viziuni strategice despre cum circularitatea ar putea susține reindustrializarea, inovarea și crearea de locuri de muncă decente.
Sustenabilitatea reală nu poate fi importată în bloc. Ea trebuie adaptată condițiilor locale, capacităților existente și realităților sociale.
O tranziție care trebuie să câștige încrederea publică Politicile de mediu funcționează doar atunci când sunt percepute ca fiind echitabile. Dacă tranziția verde este resimțită ca o impunere de sus în jos, care avantajează marile corporații și împovărează micile afaceri și consumatorii, sprijinul public se va eroda. România a văzut deja cât de rapid frustrarea se poate transforma în neîncredere – nu doar față de guverne, ci și față de proiectul european în ansamblu.
Alegerea cu care se confruntă decidenții nu este între ecologie și creștere economică, ci între reformă incluzivă și exces birocratic.
Pentru a evita transformarea sustenabilității într-un slogan gol, legea economiei circulare trebuie simplificată, proporțională și ancorată social. Asta înseamnă reducerea straturilor administrative inutile, protejarea IMM-urilor și investiții în infrastructură reală – de la facilități de reciclare la inovare locală – nu doar în mecanisme de raportare.
Europa are nevoie ca România să reușească în tranziția verde. Dar succesul nu va veni doar din conformare. Va veni din politici pe care oamenii le pot trăi, înțelege și, în cele din urmă, susține.

Detalii suplimentare în fisierul PDF atașat